Germania, liderul captiv: Cât de scumpă este, de fapt, libertatea energetică? Lecțiile unui Energiewende ambițios pentru România

Germania a pornit la drum cu o viziune care a fascinat o lume întreagă: Energiewende, sau Marea Tranziție Energetică. Ambiția a fost simplă și monumentală: să închidă centralele nucleare, să elimine cărbunele și să se bazeze aproape în totalitate pe soare și vânt. Și, cel puțin din punct de vedere al producției, succesul este de necontestat. Astăzi, cea mai mare economie a Europei reușește să obțină aproape 60% din electricitate din surse regenerabile.

Însă această medalie de aur a tranziției are și un revers amar, simțit direct în buzunarele cetățenilor.

Viteza cu care Germania a vrut să ajungă la acest nivel a fost asigurată de un mecanism extrem de generos: tarifele feed-in, prețuri garantate, mult peste cele ale pieței, plătite producătorilor de energie verde. Acest sistem, menit să stimuleze investițiile, a funcționat fantastic. În schimb, costul a fost decontat de consumatori printr-o taxă specială, celebrul “Aufschlag” (suprataxa). Prețul energiei electrice pentru o familie obișnuită din Berlin sau München a ajuns, astfel, printre cele mai mari din Europa, transformând visul verde într-o povară financiară.

Aici stă lecția crucială pentru România. Pe măsură ce și țara noastră se îndreaptă către scheme de sprijin similare, cum ar fi Contractele pentru Diferență (CfD), trebuie să fim extrem de prudenți. Modelul german ne arată că un sprijin prea generos poate distorsiona piața și poate transfera costuri nesustenabile direct către cetățean.

Mai mult, ambiția germană de a renunța la sursele sigure – nuclearul și, în curând, cărbunele – a creat un alt paradox. Când eolianul și solarul produc masiv, rețeaua se supraîncarcă, ducând la prețuri negative (producătorii plătesc ca să scape de electricitate). Când, în schimb, vântul nu bate și este înnorat, Germania este forțată să apeleze la soluții de rezervă mai poluante, cum ar fi centralele pe gaz, sau să importe rapid energie.

România, care nu a renunțat la programul său nuclear și îl dezvoltă (prin Cernavodă și il va dezvolta prin SMR-uri), are un avantaj strategic imens. Nuclearul acționează ca o ancoră de stabilitate, oferind acea putere de bază care lipsește Germaniei și care face sistemul lor energetic atât de scump și de dificil de echilibrat.

Tranziția energetică nu este doar despre cât de repede instalezi panouri solare, ci despre cât de inteligent echilibrezi sistemul. Iar în acest capitol, povestea Germaniei este un avertisment: fără investiții masive și sincronizate în rețele inteligente și stocare, “aurul verde” se poate transforma rapid în instabilitate și costuri neașteptate.