Mărirea și decăderea unui gigant: Cum am ajuns milogii petrolului pe care tot noi l-am descoperit

Suntem o țară binecuvântată cu pământ bogat, dar blestemată cu o memorie scurtă și administrări catastrofale. Astăzi tremurăm la orice criză energetică, ne uităm cu frică la vapoarele care vin din Kazahstan și ne rugăm să nu se blocheze prin vreo strâmtoare sau să nu strice altcineva robinetul.

Iar ironia e de-a dreptul absurdă: România — pionierul mondial al petrolului — a ajuns să stea la mâna altora pentru combustibil.

Când noi făceam istorie, alții nici nu știau ce e ăla țiței

Iată adevărul brut pe care mulți par să-l fi uitat:

• 1840: Construiam prima sondă petrolieră din lume la Lucăcești, în Bacău.
• 1857: Am fost prima țară din lume cu o producție de petrol înregistrată oficial. Ploieștiul dădea tonul rafinării industriale mondiale, iar Bucureștiul devenea primul oraș din lume iluminat cu petrol lampant.
• Muncă, nu noroc: Am săpat peste 50.000 de sonde în ultimul secol și jumătate. Am coborât la Băicoi la 7.000 de metri sub pământ — o performanță tehnică uriașă pentru Europa acelor timpuri.
• Forță industrială: Am ridicat 10 rafinării mari (Petromidia, Petrobrazi, Arpechim, Rafo, Petrotel, Astra, Vega…). Am construit 7 platforme maritime de foraj și superpetroliere de peste 150.000 de tone pe șantierele noastre din Constanța, Galați și Mangalia. Exportam tehnologie și carburant în zeci de țări!

Eram o forță. Aveam tot lanțul: resursă, extracție, rafinare, petrochimie, flotă și ingineri de top.

Cine am fost și ce-am ajuns? O radiografie rușinoasă

Fast-forward în prezent. Ce ne-a mai rămas din imperiul petrolier? Un mare nimic ambalat în explicații corporatiste.

• De la 10 rafinării, la două și jumătate: Arpechim? Închis și transformat în depozit. Rafo? Tăiat la fier vechi. Astra? O ruină. Am rămas doar cu Petrobrazi și Petromidia dependente de importuri maritime.
• Resurse proprii, dar stăpâni străini: Avem 8.500 de sonde active care pufăie zi de zi, dar țițeiul din subsolul nostru nu mai lucrează direct pentru independența noastră. A fost privatizat, împachetat și vândut pe bucăți.
• Separare absurdă: Cum să rupi rafinăria Arpechim de combinatul petrochimic Oltchim doar ca să le falimentezi mai ușor pe amândouă? Aceea nu a fost strategie economică, ci sabotaj pur și simplu.

Lecția pe care refuzăm să o învățăm

În timp ce alții își protejează cu dinții activele strategice, noi am semnat acte, am ridicat din umeri și am numit asta „privatizare de succes” și „optimizare”. Am cedat resursele, am închis rafinăriile sub pretextul că „avem supracapacitate pe piață”, iar astăzi ne mirăm de ce un simplu blocaj pe Marea Neagră ne dă peste cap toată economia.

Trist, dureros și mai ales revoltător. Am avut totul în mână: istorie, resurse, tehnologie și oameni. Iar astăzi am ajuns să privim spre trecut cu nostalgie și spre viitor cu frică.

Până nu vom înțelege că securitatea energetică înseamnă control și capacități proprii de producție, nu doar poze frumoase în cărțile de istorie, vom rămâne exact ce suntem acum: un spectator vulnerabil într-un joc geopolitic dur.