OPINIA ZILEI: Adopțiile internaționale: Adevărul dur despre eșecul de a ne proteja copiii

Sute de mii de suflete au fost transferate peste granițe în ultimele decenii, iar pentru mulți, această călătorie nu a fost un basm cu final fericit, ci o traumă instituțională. Fie că vorbim despre miile de copii plecați din România după căderea comunismului, fie de miile de sud-coreeni adoptați în Occident în anii ’60-’80, povestea de fond este aceeași: o exploatare cinică a celor vulnerabili și un eșec masiv și persistent al statelor de a proteja identitatea și istoricul copiilor.

Copiii, marfă pe o piață a sărăciei

Ambele națiuni, în perioade de criză socială și economică profundă, au permis ca adopția să devină, voit sau nu, o verigă profitabilă într-un lanț comercial. În România, piața neagră a intermediarilor prospera, transformând copilul instituționalizat într-o marfă de export cu un preț de catalog. În Coreea de Sud, adopția internațională a fost, timp de decenii, o soluție guvernamentală de “curățare” socială, finanțată de agențiile occidentale, care a catalogat mii de copii drept orfani, deși aveau familii biologice sărace.

Această asemănare este o palmă rece aplicată discursului triumfalist despre “salvarea orfanilor”. Realitatea este că sistemele au profitat de vulnerabilitatea familiilor biologice, fie că vorbim de mame sărace presate să semneze, fie de cele înșelate că copiii lor au murit. În loc să sprijine familiile, instituțiile – adesea prin practici îndoielnice, precum decăderea din drepturi obținută prin “nevizitarea” forțată – au facilitat separarea, transformând criza în business.

Eșecul care macină la maturitate

Trauma nu se oprește la hotar. Adoptații de astăzi, aflați la maturitate, se lovesc de un zid al tăcerii și al dezinteresului. Într-un efort disperat de a-și pune cap la cap fragmentele de viață, ei descoperă că dosarele sunt incomplete, contradictorii sau pur și simplu falsificate. De la data nașterii (așa cum a descoperit și Lucian Schepers) la identitatea părinților, informațiile vitale au fost sacrificate pe altarul celerității birocratice și al corupției.

Acest vid informațional este o traumă continuă. Este o negare instituțională a dreptului fundamental al fiecărui om de a-și cunoaște originile. Atunci când adoptații cer clarificări, ei nu sunt tratați ca victime îndreptățite la adevăr, ci adesea descurajați cu cinismul: “Așa erau vremurile, acceptă-ți soarta.”

Datoria de a repara și de a recunoaște

Lupta pentru adevăr a celor adoptați nu este doar o căutare personală; este o luptă pentru demnitate și pentru responsabilitate istorică.

Statele implicate – cele de origine și cele adoptive – nu mai pot sta deoparte. Este imperativ ca:

1. Să fie recunoscute oficial practicile ilegale, traficul de influență și abuzurile din acea perioadă.
2. Să fie create instrumente eficiente, precum o bază de date ADN comună (așa cum cer și experții ONU), care să ajute la restabilirea identității reale și la reunificarea cu rudele biologice.
3. Să fie oferite servicii de consiliere juridică și psihologică specializată, care să nu minimalizeze trauma pierderii de sine (limbă, cultură, rădăcini).

Această luptă nu ar trebui să fie purtată de adoptați singuri. Dacă a fost posibil un acord între state pentru a facilita adopțiile, este nevoie de o voință politică similară pentru a repara nedreptățile de astăzi. Adevărul trebuie să iasă la lumină, pentru că doar prin recunoașterea suferinței și a eșecului instituțional vom putea pune, în sfârșit, capăt acestei povești amare.