Coreea de Sud și datoria nerezolvată a României: Cine își cere scuze pentru „Exportul” de copii români din anii ’90?

Recunoașterea istorică a abuzurilor din adopțiile internaționale de către Seul readuce în atenție trauma a zeci de mii de români adoptați în anii ’90, un capitol nerezolvat al tranziției post-comuniste.

Recent, Coreea de Sud a stabilit un precedent global: Președintele țării a emis scuze oficiale pentru abuzurile comise în cadrul programului de adopții internaționale care a trimis în străinătate peste 140.000 de copii între 1955 și 1999. Recunoașterea vine ca urmare a unei investigații a Comisiei pentru Adevăr și Reconciliere, care a confirmat practici frauduloase, inclusiv falsificarea de documente și ignorarea consimțământului părinților biologici.

Deși contextul istoric diferă – Coreea de Sud viza menținerea omogenității etnice după război, iar România se confrunta cu criza orfelinatelor post-Ceaușescu – mecanismele abuzului și tăcerea statală ridică o întrebare esențială: De ce statul român nu a oferit niciodată o recunoaștere similară pentru copiii adoptați internațional în anii ’90?

Eșecul Asumat: Modelul Coreei de Sud

Timp de decenii, Coreea de Sud a fost cel mai mare „exportator” de copii din lume. Sub pretextul ajutorului umanitar și al rușinii sociale legate de orfelinate, statul a facilitat un sistem în care copiii, inclusiv cei metiși sau proveniți din familii sărace, erau trimiși în Occident.

Concluzia Comisiei sud-coreene este fără echivoc: statul „nu și-a asumat pe deplin responsabilitățile” și a permis ca practicile frauduloase să devină normă. Scuzele oficiale adresate persoanelor adoptate și familiilor lor biologice reprezintă nu doar un act moral, ci și o bază pentru inițierea unor demersuri de reparare și de sprijinire a căutării identității.

Piața de Copii din România: Trauma Anilor ’90

În România, situația a explodat după 1989, când imaginea orfelinatelor supra-aglomerate a șocat opinia publică internațională. Pe fondul unui vid legislativ total (adoptat abia în 2003) și al sărăciei extreme, mii de cetățeni străini au venit în țară.

Cifrele neoficiale arată că peste 30.000 de copii au fost adoptați internațional între 1990 și 2001. Așa cum multiple rapoarte de presă și investigații străine (inclusiv cele care au dus la interzicerea adopțiilor) au arătat, România a devenit rapid o „piață” sau un „supermarket de copii”:

• Trafic și Fraudă: În lipsa unei baze de date centralizate, adopțiile se făceau adesea prin negocieri financiare directe cu familiile, intermediari sau personalul instituțiilor.
• Falsificarea Documentelor: Numeroase persoane adoptate au descoperit la maturitate discrepanțe în actele lor de naștere, date greșite sau chiar mențiuni despre „abandon” care nu corespundeau realității.
• Copii Nu-Orfani: Mulți dintre copiii plasați spre adopție nu erau orfani, ci proveneau din familii dezorganizate sau sărace, fiind separați de părinți sub presiunea economică sau a sistemului.

Recunoașterea acestor abuzuri a venit doar de facto, prin blocarea adopțiilor internaționale în 2001 sub presiunea Uniunii Europene și a raportorului PE de la acea vreme.

Datoria Statului: O Scuză și un Adevăr

Contrastul dintre cele două cazuri este izbitor. Coreea de Sud, deși târziu, a acceptat vina sistemică și a inițiat reconcilierea. România, pe de altă parte, a ales o cale a eșecului tăcut.

Adoptații români, acum adulți, se confruntă cu un zid de indiferență:

1. Lipsa de Sprijin Oficial: Nu există o bază de date centralizată și eficientă care să sprijine adulții în căutarea identității lor biologice.
2. Absența Scuzei: Statul român nu și-a asumat niciodată oficial vina pentru haosul legislativ și abuzurile din anii ’90, lăsând persoanele afectate să se lupte individual cu traumele lor.

Coreea de Sud a demonstrat că, pentru a vindeca rănile trecutului, un stat trebuie mai întâi să le recunoască. Pentru miile de români adoptați, a căror viață a fost marcată de acte false și o identitate fragmentată, o scuză oficială și un mecanism de căutare a adevărului nu mai sunt doar o opțiune morală, ci o datorie nerezolvată a Republicii.

Care considerați că ar fi primul pas pe care l-ar putea face statul român pentru a începe reconcilierea cu “copiii exportați” în anii ’90?