Ganduri. Suferinta, acel teatru atat de real
“Nobody can tell what I suffer! But it is always so. Those who do not complain are never pitied” ― Jane Austen, Pride and Prejudice
E noapte tarziu, stau cu telefonul in mana si cu urechile la tv si imi dau seama ca in ultimul timp in jurul nostru e mult prea multa suferinta. La tv un barbat parasit e in genunchi in fata femeii: ea il respinge, el plange, sufera si ii jura iubire, ameninta ca se omoara. Nu ar fi primul si nici ultimul, gandesc, in prima faza.
Pe telefon o prietena imi recomanda pe whats up un articol care a impresionat-o. Ma apuc sa citesc si eu.
Prietena nu e genul usor impresionabil, asadar trebuie sa fie ceva puternic, ma gandesc. Citesc si imi dau lacrimile brusc. E povestea unei tinere care-si relateaza suferinta fizica si psihica, isi scrie sfarsitul prin propiile-i cuvinte. Boala necrutatoare, spitale romanesti, speranta, vindecare, recidiva, lipsa banilor si sistemul infect si infectat in care traim. Aici gasiti articolul in cazul in care vreti sa il cititi.
Inapoi la tv, unde intre timp se schimba povestea: copii infectati cu HIV in spital a caror viata a fost distrusa. Iar cercul pare sa nu se inchida niciodata.
Pana la urma, ce este atat de atragator la suferinta? Suferim fizic, suferim din dragoste si totusi simtim de fiecare data acelasi lucru: sfarsitul si dorinta de salvare, de inceput, dar si de spovedanie publica. Dorim macar speranta si alinarea. Ne agatam de orice speranta, asteptam salvarea, vindecarea.
Deci, dupa suferinta vine vindecare si salvare, insa atunci cand vindecarea sau salvarea intarzie sa apara unde ne duce suferinta? De fapt nici nu as vrea sa aflu raspunsul la intrebarea asta. Raspunsul este in fiecare dintre noi, dupa cum suntem, unii mai puternici, altii mai slabi. Pana cand nu esti purtat prin valurile suferintei bucura-te ca inca nu ai aflat raspunsul la aceasta intrebare…
Semneaza: A.B.
photo credit: fanpop.com
