Cicero: Despre prietenie
Va propunem sa ne reamintim despre virtutile prieteniei adevarate, asa cum Marcus Tulius Cicero, faimosul orator romana, le descrie in opera sa “Despre prietenie”
Prietenia nu e nimic altceva decât înţelegerea deplină, unită cu bunăvoinţă şi iubire, în toate lucrurile divine şi omeneşti; poate că, afară de înţelepciune, zeii nemuritori n au dat omului nimic mai bun. Unii preferă bogăţia, alţii sănătatea, unii puterea, alţii onorurile, mulţi chiar plăcerile. Acestea din urmă se potrivesc de fapt dobitoacelor, iar cele dintâi sunt trecătoare şi nesigure, depinzând nu atât de planurile noastre cât de întâmplările oarbe ale soartei. Cei care pun supremul bine în virtute aceia fac într adevăr foarte bine; dar tocmai această virtute creează şi menţine prietenia, căci fără virtute nu poate exista nicidecum prietenie.
Acum să înţelegem virtutea după practica obişnuită a vieţii şi a vorbirii noastre, să n o măsurăm, ca anumiţi învăţaţi, după strălucirea cuvintelor, şi să i considerăm oameni buni pe cei ce sunt socotiţi astfel, pe unii ca Paulus, Cato, Gallus, Scipio şi Philus; viaţa obişnuită se mulţumeşte cu aceştia; iar pe cei pe care nu i găsim absolut nicăieri să i lăsăm la o parte.
Aşadar, prietenia între astfel de oameni are avantaje atât de mari încât abia pot să le numesc. În primul rând, cum poate fi viaţă cu adevărat, după cum spune Ennius, aceea care nu şi găseşte liniştea în iubirea mutuală a unui prieten? Ce e mai plăcut decât să ai pe cineva cu care să îndrăzneşti să vorbeşti totul cum vorbeşti cu tine? Ce preţ ar avea bucuria în împrejurări fericite, dacă n ai avea pe cineva care să se bucure de ea la fel ca tine? Iar nenorocirea ar fi greu s o înduri fără cineva care s o suporte şi mai greu decât tine. În sfârşit, toate celelalte lucruri pe care le dorim sunt potrivite fiecare de regulă pentru un singur scop: bogăţia, ca să te foloseşti de ea; puterea, ca să fii onorat; onorurile, ca să fii lăudat; plăcerile, ca să te bucuri; sănătatea, ca să fii cruţat de durere şi să te slujeşti cum trebuie de corpul tău; prietenia însă conţine cele mai multe avantaje. Oriunde te întorci, ea e de faţă; nu e îndepărtată de nicăieri; nu e niciodată inoportună, niciodată supărătoare; aşadar nu ne folosim nici de apă, nici de foc, cum se spune , în mai multe împrejurări decât de prietenie. Şi nu vorbesc acum despre prietenia de rând sau cea obişnuită, care şi ea încântă şi foloseşte, ci despre cea adevărată şi desăvârşită, cum a fost a celor câţiva despre care se pomeneşte. Căci prietenia dă mai multă strălucire împrejurărilor fericite şi uşurează nenorocirea, împărţind o şi împărtăşind o.
Oricât de multe şi oricât de mari avantaje ar avea prietenia, ea e fără îndoială mai presus de orice prin aceea că face să strălucească dulcea speranţă în viitor şi nu lasă curajul să slăbească sau să piară. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip. De aceea cei de departe sunt prezenţi, săracii trăiesc în belşug, cei slabi sunt puternici şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc; atât de multă cinstire, atâta amintire şi atât de mare regret al prietenilor îi însoţesc. De aceea moartea lor pare fericită, iar viaţa acestora vrednică de laudă. Iar dacă vei îndepărta din lume legăturile de prietenie, nu va mai putea rămâne în picioare nici o casă, nici un oraş şi nici măcar munca câmpului nu va mai dăinui. Dacă aceasta nu se înţelege, se poate vedea limpede din neînţelegeri şi dezbinări cât de mare e puterea prieteniei şi a bunei înţelegeri. Căci ce familie e atât de trainică, ce stat atât de puternic, încât să nu poată fi răsturnate din temelii prin uri şi dezbinări? Din aceasta se poate vedea cât de binefăcătoare e prietenia.
Într adevăr, se zice că un învăţat din Agrigent a spus în versuri greceşti ca un inspirat de zei că prietenia uneşte, iar dezbinarea risipeşte tot ce există şi tot ce se mişcă pe pământ şi în tot universul. Toţi oamenii înţeleg aceasta şi o şi dovedesc în fapt. Astfel, dacă vreodată cineva e dator să înfrunte un pericol pentru prietenul său sau să ia parte la el, cine nu preamăreşte aceasta cu cele mai mari laude? Ce aclamaţii acum de curând în tot teatrul ia reprezentarea noii piese a lui Marcus Pacuviuis , oaspetele şi prietenul meu, atunci când, neştiind regele cine e Oreste, Pilade afirma că Oreste e el, ca să fie ucis în locui aceluia, iar Oreste, aşa cum şi era, susţinea într una că el e Oreste! Spectatorii, în picioare, aplaudau o simplă născocire; ce credem că ar fi făcut, dacă ar fi fost adevărat? Natura însăşi îşi dezvăluia nestânjenit puterea, de vreme ce oamenii socoteau că e bine la altul ceea ce nu puteau face ei înşişi.
Mi se pare că asta e tot ce am putut spune că gândesc despre prietenie. Dacă, afară de aceasta, sunt şi altele (şi eu cred că sunt multe), să i întrebaţi, de veţi găsi de cuviinţă, pe cei care dezbat aceste lucruri.
Fannius. – Noi însă te vom întreba mai bine pe tine; de altminteri i am întrebat adesea şi pe aceştia şi i am ascultat de fapt cu plăcere, dar felul tău de a trata lucrurile e oarecum altul.
Scaevola. – Ai afirma o şi mai mult, Fannius, dacă de curând, când s a discutat despre stat, te ai fi aflat în grădina lui Scipio. Ce apărător al dreptăţii a fost el atunci împotriva iscusitei cuvântări a lui Philus !
Fannius. – De fapt, i a fost uşor celui mai drept dintre oameni să apere dreptatea.
Scaevola. – Dar prietenia? Oare nu i va fi uşor s o apere celui care şi a câştigat cea mai mare glorie, fiindcă a păstrat o cu cea mai neclintită cinste, statornicie şi dreptate?
