Nu mai ştiu exact de ce n-am făcut-o, dar sigur nu din raţiuni ideologice: ori n-am avut bani; ori era chiar atunci admiterea la facultate, care cam pulveriza găştile din liceu, pentru că miza era mai mare decât azi, iar un pas greşit îţi ruina viaţa.

Fapt e că am ratat ocazia să depun aici mărturia prezenţei live în noaptea cu pricina, de la care i s-a tras bardului semi-mazilirea. Însă am fost în alte rânduri şi admit că Cenaclurile erau evenimente care ne înflăcărau, ca să zic aşa. Asta nu spune mare lucru despre calitatea lor în sine, ci mai curând despre starea noastră jalnică de atunci: un tineret cu vise şi aspiraţii, dar completamente provincial, ca mai toată scriitorimea şi cant-autorimea ce ne slujea, în lipsă de altceva mai bun, drept model. Păunescu, cu energia şi charisma reală pe care puţini confraţi ai lui le aveau, chiar dacă ar fi fost lăsaţi să se manifeste, a fost un poet interesant pentru o scurtă perioadă în tinereţe (şi curios, exact despre acea perioadă nu vorbeşte nimeni acum), dar care a intrat iute în zodia lui "simţ enorm şi văz monstruos". O fi fost înclinaţia lui nativă, încurajată de blocarea criticii într-un regim totalitar, factor ce a ruinat mulţi oameni de talent care şi-au pierdut astfel busola; sau o fi fost histrionism asumat, cine ştie.

Însă efectul a fost abandonarea artei autentice şi înrolarea în industria de kitsch (înţeles ca folosirea de simboluri culturale reale, dar în manieră inadecvată la context, repetitivă şi lipsită de originalitate, în cheie ieftină, teatrală şi sentimentaloidă) ce-şi revărsa produsele peste ţară. Comunismul însuşi nu a fost altceva decât un mare şi tragic kitsch social, dar cu flerul său de personal branding, Păunescu a ştiut să rupă cu tradiţia propagandei lemnoase de partid şi să creeze alta, cu adevărat vandabilă maselor, inclusiv celor mai tinere şi educate. Geniul lui real a fost acela de a găsi cheia prin care ceauşismul putea deveni un pic mai popular şi mai upmarket; şi a trăit tragedia să constate că regimul o refuză. Privind retrospectiv, reţeta e simplă, cu două ingrediente. Întâi, copierea şi clişeizarea unor teme şi atitudini la modă în Occident în anii ’70-’80, dar numai în aspectele lor superficiale şi benigne: proto-ecologism, generaţia în blugi, pacifism. Mişcarea Flacăra a fost o pastişă flower power, dar fără flower, fără power şi fără cea mai mică intenţie de rebeliune şi spargere a canoanelor - hai să fim serioşi, nici nu prea se putea -, dar suficientă pentru a da unei generaţii romanţioase iluzia că se mişcă, că e diferită şi subversivă, când ei erau de fapt nişte hippy cu aprobare de la partid. Blugii şi părul mare au devenit la scara istoriei româneşti o nouă formă fără fond, de care văd că unii au rămas mândri până astăzi.

Poetul avertiza patetic, cavernos, despre sănătatea planetei, ca un Al Gore avant la lettre, că tema începuse să fie la modă. Dar reieşea cumva că la mijloc e un complot imperialist, nu o dramă în derulare la Baia Mare şi Copşa Mică, cele mai poluate oraşe ale Europei, sau în Delta Dunării, pe care nebunul de Ceauşescu voia s-o transforme în ogor de porumb. Ca în definiţia de mai sus, adecvarea la realitate lipsea cu totul. Nu era niciodată clar la ce se referă efluviile versificate, care-i problema şi ce-ar fi de făcut. Asta-i în regulă dacă Păunescu ar fi fost doar poet, numai că el se voia mai mult, anume reformator social. Suspectez că nici el nu ştia, ci doar, ca un actor talentat şi cabotin, se îndrăgostise de propria voce plutind deasupra mulţimilor şi găsise în tiermondismul spontan, necultivat, platforma care îi trebuia.

La fel de bovaric se petreceau lucrurile şi cu a doua categorie de teme, care nici nu mai erau aşa neplăcute regimului - dimpotrivă: dacii, cuşmele, plugarul onest versus alogenii corozivi, indicaţi doar prin şopârliţe: americani, unguri, ruşi etc. Aplombul său de agitator a reuşit să facă frecventabile în lumea boemă a rockerilor şi folkiştilor păşunismul şi naţionalismul de baracă de şantier, care n-aveau de ce să-i displacă lui Ceaşcă, performanţă remarcabilă în sine. Toate veneau topite întrun melanj de un sentimentalism imposibil, amestec de Octavian Goga şi festivalul de romanţe Crizantema de Aur, cu ţara, mama, lacrima pe obraz şi anii care trec şi nu se mai întorc, garantând o audienţă imensă şi stabilă până în ziua de azi, cum se vede.

Când Băsescu zice că se regăseşte în poezia lui (preşedintele însuşi fiind versificator din categoria liceeană "când o bătea vântul printre munţi/e un semn ca să nu mă uiţi"), când Cristian Tudor Popescu e mândru că a discutat Rilke cu poetul la TV, moment de mare declic şi relevare reciprocă a justei valori, când Dinescu îl laudă pe Vîntu ca om de cultură, este clar că ceauşismul învinge astăzi, nu prin forţă, ci prin competiţie pe piaţa liberă. Însă nu în forma lui reală, depăşită şi necredibilă ca o reclamă la săpun Cheia, ci în versiunea superioară, de mare audienţă, pe care o visa şi o construia Păunescu, e drept, în frecuşuri cu birocraţii obtuzi ai regimului, care nu-i înţelegeau proiectul.

Ironic, cariera sa de agitator public s-a încheiat nu după o ciocnire de principii cu puterea, ci printr-un dramatic malentendu de public safety pe stadionul Petrolul Ploieşti. Dar şi aşa, înmormântarea sa de alaltăieri, cu onoruri naţionale la Ateneu şi gardă militară, mi se pare perfect justificată în context. Este un triumf al culturii de masă, marginală, bombastică şi kitsch la care aspirau atât Păunescu, cât şi Ceauşescu, recent confirmat ştiinţific în groapa sa din Ghencea, în ciuda diferenţelor de tactică dintre ei.

Sorin Ionita

Comentarii

Comentariu nou

Scrieti comentariu
Nume:
Email:
Web:
Titlu:
	Va rog sa introduceti codul anti-spam pe care il puteti citi in imagine.

Powered by !JoomlaComment 3.26

3.26 Copyright (C) 2008 Compojoom.com / Copyright (C) 2007 Alain Georgette / Copyright (C) 2006 Frantisek Hliva. All rights reserved."