Spuneam atunci că oferta sa politică era deja epuizată: făcuse tot ce putea el face în slujba instituţiilor statului. Mai mult decât Emil Constantinescu, dar nu destul de mult pentru a învinge hidra securisto-economico-mediatică, cea care l-a învins pe cel dintâi.

Şi acum cred că epoca Băsescu s-a terminat, de fapt, şi că miracolul victoriei sale în alegeri contra formidabilei coaliţii constituite împotriva sa n-a însemnat decât o ciudată supravieţuire după moarte. Aliaţii săi politici au rămas în acest moment foarte puţini, de fapt s-au redus la propriul partid.

Mult mai grav e că şi marele său aliat, cetăţeanul de rând, care l-a scos în ultimii ani basma curată la referendumuri şi alegeri, îl părăseşte acum, căci goliciunea înconjoară, dar foamea dă de-a dreptul...

Pe Boc l-am vazut cum se urca impreuna cu Vladescu intr-un S-klasse de peste 100000 euro, dupa ce inainte l-au luat pe “no comment in gura” cand erau intrebati de pensii. Acum cand toti stam cu ochii holbati pe TV, avand in memorie un Basescu cu Dusterul, il vedem pe un Boc cu Mercedesul, stim , ni se cere sa solidarizam, as vrea sa solidarizez dintr-un” S”, dar nu as vrea sa fiu in pantofii piticului.

Greva generala, pierderi de miliarde pe o zi, ambuteiaje, oricum din scenariul prezentat nu se poate accepta de niciuna din parti ca guvernul sa pice, nimeni nu vrea, nici opozitia nici guvernarea.

S.C.

Coreea de Nord se află în partea de nord a peninsulei Coreea, situată la rândul ei în nord-estul Asiei. Numele oficial al statului este Republica Populară Democratică a Coreei. Statul propriu-zis a fost format către sfârşitul celui de-al doilea război mondial, în 1945, când armatele ruseşti şi cele americane au intervenit în Coreea ocupată de japonezi. În timp ce americanii au eliberat partea sudică a Coreei punând astfel bazele viitorului stat Coreea de Sud, ruşii au “eliberat” partea de nord, dând naştere Coreei de Nord. După numai 3 ani, Coreea de Nord atacă Coreea de Sud, războiul astfel stârnit întinzându-se peste aproape un deceniu. Războiul s-a purtat de facto între state membre ale Naţiunilor Unite – Coreea de Sud, S.U.A., Marea Britanie, Australia ş.a. – şi statele comuniste Coreea de Nord, U.R.S.S. şi R.P. China. Conflictul a fost, în fapt, un alt pliseu al Cortinei de fier.

– Dar oare pentru aceasta trebuie să ne facem toţi cerşetori şi să ne îmbrăcăm în haine rupte?

– Nu, hainele nu schimbă pe om. Oare crezi că Simeon în pat sau în drum nu este acelaşi?

– Dar ce schimbă pe om, Părinte?

– Dragostea.” Diaconul Ioan abia îl culesese pe părintele Simeon – zis şi Nebunul – de pe străzi, după ce acesta din urmă fusese crunt bătut de nişte clerici învrăjbiţi. Aducându-l în casa sa pentru a-i îngriji rănile, diaconul Ioan s-a legat de acest om care până la sfârşitul povestirii va reuşi să schimbe crucial mai multe vieţi, dintre care una va fi cea a lui Ioan, doar prin iubire şi iubind.

Sistemul comunist nu a fost impus şi dirijat de fiinţe extraterestre. Instituţiile comuniste (partidul, Securitatea internă şi externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, „sindicatele“, Tribunalul Suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcţie Politică Superioară, UTC, UASCR, miliţia şi sectoriştii, Ministerul Agriculturii, al Sănătăţii, Ministerul Învăţământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise şi cu atribuţii clar definite în direcţia consolidării şi reproducerii regimului totalitar.

Candva acum doua saptamani mergeam cu tramvaiul. La o statie oarecare s-au urcat in tramvai vreo 10 insi. Niciunul nu parea sa aiba mai mult de 25 de ani. La un moment dat, unul a pornit muzica de la telefonul mobil. Melodia se incadra in ceea ce este numit in mod generic (si gresit) “manele”. Indivizii au inceput sa cante impreuna versurile melodiei. Nu a trecut mult si au inceput sa si danseze. Apoi a urmat o alta melodie, si apoi alta. Vehicolul era umplut de veselia lor. Ceilalti calatori se departau de grupul muzicantilor, iar o buna parte dintre acestia coborau umili din tramvai si asteptau in statie un urmatorul.

Nu spune nimeni ca preotii ar trebui sa moara de foame sau sa fie imbracati din mila enoriasilor, insa cand vezi un preot intr-o limuzina de lux, si Maseratti, si rosie ti-l imaginezi in straiele preotesti, cu cadelnita in mana in biserica si dupa gonind cu 100 la ora printre vaci, oameni. Si astfel usor usor una dintre cele 2 institutii in care romanii inca mai cred, Biserica, se desacralizeaza, se “mahalagizeaza” daca-mi este permis termenul. Vedem si simtim acest lucru pe propria experienta. De curand m-am dus si eu la biserica ca omul, in postul Pastelui. Preotul, care asculta sarguincios spovedania unui enorias, deodata raspunde la tel mobil: “aloo da..” Oare acum sutanele sunt prevazute si cu buzunar special pentru mobil? Mai avem, tot din aceeasi serie, cazul unui preot care se conversa in timpul unei slujbe de oficiere a unei casatorii sau scadalul de la manastirea Caldarusani cu acei practicanti de scene rupte din filmele porno.

Si uite asa am simtit ca degeaba am fost la biserica fiindca in loc de reculegere si rugaciune mintea mea facuse déjà toate conexiunile astea mizere, dar reale. In seara de inviere la fel. Am simtit cum usor- usor noi romanii, noi ca natie nu mai avem respect pentru nimeni si pentru nimic. In jurul meu era o mare de oameni adunata la Sfanta slujba a Invierii, unii dintre ei se rugau, unii mancau seminte, altii beau o bere mai schimbau o barfa cu vecinul, altii fumau linistiti o tigara. Totul era o amestecatura incerta,ca o turma manata de un feeling pe care nici acum nu am reusit sa il inteleg. Daca vrei sa bei, fumezi sa mananci seminte poti sa o faci si acasa, nu trebuie sa vi la biserica si poate totusi azi am reusit o parte din raspuns. Paidaca ei au voie,eu de ce nu, ce nu ne priveste pe toti la fel Dumnezeu, ca toti suntem oameni, nu? Ma intreb oare mai urmeaza si altele? Mai rele mai putin rele? Raspunsul o sa vina cu timpul insa in adancul sufletului meu simt déjà care este….

Alina Baciu

- Trebuie să-ţi spun ceva.

“Hmm… cu siguranţă mi te-ai uitat în telefon. Ştiam eu că nu-s singura care face chestii de-astea!”, îţi trece prin cap în timp ce îţi înalţi, zâmbăreaţă, ochii spre el, aşteptând să recunoasă pocinogul.

- Te iubesc, zice brusc.

Fuck! Fuck! Fuck! La asta nu te aşteptai. Mă rog, te aşteptai acum vreo cinci ani, dar timpul a trecut fără să auzi vorbele magice, aşa că le-ai crezut subînţelese. Te-ai obişnuit să nu ţi se spună şi, după o vreme, ai încetat să mai speri şi să îţi mai pui întrebări. Ai luat lucrurile ca atare. Acum, însă, nu ştii cum să reacţionezi. Nu vrei să zici înapoi acelaşi lucru pentru că ar suna siropos şi cinematografic, aşa că zâmbeşti timid în timp ce te întrebi disperată “Oare ce să zic, oare ce să zic…?”

- Te iubesc în felul meu, vine continuarea lui.

- Evident că în felul tău, că dacă mă iubeai în felul meu mi-ai fi spus-o acum o sută de ani, spui râzând şi răsuflând în acelaşi timp uşurată că ţi-a dat o portiţă de salvare. “Dar e un fel stupid”, te completezi în gând.

- Şi asta nu înseamnă că nu am să plec în Australia pentru o vreme. Singur.

Aici creierul tău experimentează brusc un N400, îşi exprimă intens şi electric indignarea în timp ce înregistrează ilogicul şi absurdul situaţiei. Ştiai de ceva vreme că vrea să plece şi că o va face singur, nici măcar nu se pusese în discuţie posibilitatea de a merge împreună. De ce dracu’, însă, a simţit nevoia să îţi reamintească chestia asta acum, când tocmai ţi-a declarat ce ţi-a declarat? Şi de ce mai pleacă dacă, în sfârşit, a conştientizat că te iubeşte? De fapt, ce naiba înseamnă pentru el că te iubeşte?

Ai vrea să-l întrebi toate astea, dar pe gură îţi iese doar:

- Bănuiam că nu asta înseamnă.

După care zâmbeşti din nou şi închizi ochii, dorindu-ţi să adormi cât mai repede. Nu asta a fost seara cea mai bună în care să afli ce înseamnă cu adevărat “Te iubesc”.

Partea mai interesantă a fost atunci când lucrurile au început să prindă contur şi am început să întâlnim bărbaţi care corespund tiparului de mai sus. La prima vedere. Pentru că din nefericire, calităţile înşiruite frumos mai devreme pot să vină la pachet cu o serie de defecte peste care nu poţi să treci cu vederea. Când visul romantic se transformă în dezamăgire şi uneori coşmar devine evident faptul că cel mai des nu ştim ce vrem, ci doar ne închipuim că ştim. Însuşirile unui om sunt mult mai complexe decât definiţia lor din dicţionar şi inevitabil avem surprize mai mult sau mai puţin plăcute.

Am întâlnit bărbaţi ingrijiţi. Care aveau mai multe borcanaşe cu cremă decât noi pe noptieră.

Am întâlnit bărbaţi realizaţi profesional. Care erau atât de obosiţi şi mecanizaţi de-a dreptul, atât de ordonaţi încât nu aveau loc de o femeie în viaţa lor.

Am întâlnit bărbaţi cultivaţi. Care reuşeau să ne plictisească ori până la somn, ori până la enervare.

Am întâlnit bărbaţi atenţi. Atât de atenţi încât li se părea absurd că o femeie poate să prefere din când în când compania fetelor pentru o seară în oraş decât compania lor.

Am întâlnit bărbaţi cu bun-simţ. Cu atât de mult bun-simţ încât dacă refuzam o întâlnire pentru că aveam altceva de făcut nu mai aveau curaj să întrebe a doua oară.

Cine ne fură inima de fapt?

Probabil că bărbatul care nu concurează cu noi la cantitatea de cosmetice folosite.

Care nu strâmbă din nas când ne aruncăm rochiile pe spătarul scaunului.

Bărbatul care atunci când ne povesteşte despre ceva ne face să fim ochi şi urechi, deşi lucrul acela nu e neapărat ceva din sfera noastră de interes.

Bărbatul care ştie câte linguriţe de zahăr să ne pună în ceaşca de cafea, fără ca noi să ne fi dat seama că el e atent la detaliile mărunte.

Bărbatul care a avut curajul să insiste cu diplomaţie, chiar dacă nu i-am dat o şansă din prima.

Uneori credem că ştim ce vrem şi când primim ne dăm seama că nuanţele contează. Ele îi fac să fie pe ‚ei’ deosebiţi de restul. Când cineva ne întreabă cum e ‚el’, ar trebui să fie suficient răspunsul: E pur şi simplu bărbatul meu.

Cel care aprinde artificiile.

Nota bene: Şi nu are o altă femeie care îl aşteaptă acasă. Eventual maică-sa :)