Rezultatele bacalaureatului au pus în evidenţă o serie de deficienţe ale sistemului pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam de mult, dar pe care opinia publică nu le conştientizase încă. E un merit al ministrului Funeriu că a organizat de asemenea manieră această sesiune, încât rezultatele sunt mai aproape de adevăr. Aceste rezultate arată o situaţie deplorabilă în învăţământul preuniversitar, dar pot fi trase multe concluzii nefavorabile şi pentru sistemul universitar. Pentru că, la urma urmei, profesorii sunt formaţi în universităţi şi, dacă noi socotim că profesorii poartă în parte răspunderea faptului că elevii nu sunt pregătiţi cum trebuie, atunci de bună seamă că şi universitatea este responsabilă în raport cu formarea profesorilor. Adevărul e că, în sistemul universitar, abundă de la o vreme semnale că lucrurile nu merg bine. Citeam zilele trecute o declaraţie a guvernatorului BNR, d-l Mugur Isărescu, care, vorbind în faţa unui grup de tineri, le-a spus că, la un examen de admitere pentru candidaţi la un post de funcţionar în Banca Naţională, s-au prezentat mulţi, iar titlurile şi diplomele lor umpleau o cameră întreagă, dar, atunci când a fost vorba de măsurarea cunoştinţelor, acestea erau cu totul inferioare cerinţelor.

De ce credeţi că diploma nu mai acoperă nivelul de cunoştinţe pe care absolventul de facultate trebuie să le aibă?

Una dintre cauze este că, în ţara noastră, numărul de universităţi s-a mărit foarte mult, ceea ce a dus la o scădere semnificativă a calităţii. Am fost eu însumi ministru adjunct responsabil de învăţământul universitar, în primul Guvern Roman, în ministeriatul lui Mihai Şora, şi ştiu foarte bine cum a început să se formeze învăţământul particular – în mod sălbatic, fără lege, fără aprobări din partea ministerului, cu avize date de o comisie de mici servicii, care funcţiona ca să permită formarea de societăţi comerciale. La un moment dat, universităţile particulare au devenit atât de numeroase, încât au depăşit toate recordurile cunoscute. Dacă facem comparaţie la nivel european, vedem că în această privinţă suntem campioni. Nu e mai puţin adevărat că există şi universităţi de stat care nu se justifică, în mici centre, unde lipseşte posibilitatea de a aduce profesori buni şi de a dezvolta un învăţământ performant. Faptul că anul acesta vor fi mai puţini candidaţi la admitere mă face să sper că selecţia naturală va mai elimina unele, cel puţin, dintre aşa-zisele universităţi fără perspective. N-ar fi însă rezonabil să venim în ajutorul „selecţiei naturale“?

Ce părere aveţi despre sistemul Bologna, care a modificat perioada studiilor? Cum a fost el implementat în România?

Potrivit sistemului Bologna, există trei ani pentru studii universitare propriu-zise, doi ani de masterat şi trei ani de doctorat. E un sistem care masifică învăţământul superior. La prima vedere, se pare că studenţii au un an în plus. Înainte, făceau patru ani ca să capete o diplomă în învăţământul universitar propriu-zis; acum, ei capătă o diplomă de licenţă la trei ani, dar e o diplomă care nu serveşte la mare lucru. Ca să poată avea totuşi o inserţie profesională acceptabilă, absolvenţii trebuie să facă şi masteratul. Însă în legătură cu pregătirea masteratului, la noi cred că nici până azi nu s-a ajuns la un concept destul de clar: ce trebuie să fie, cum trebuie organizat şi în ce măsură el trebuie să ducă mai departe ceea ce s-a făcut în primii trei ani de facultate? O situaţie şi mai grea este în privinţa doctoratului. Cei trei ani de doctorat, în general, sunt prea puţini pentru a realiza teze serioase, având în vedere că, vreme de doi ani, studenţii urmează şi cursuri la care trebuie să dea şi examen. Doctoratul se face în cadrul unei şcoli doctorale. Modul organizării şcolii doctorale nu este însă foarte bine clarificat nici până azi, el ia forme diverse de la universitate la universitate. Faptul că reforma Bologna a fost implementată de la o zi la alta, fără o pregătire suficientă, a contribuit la destabilizarea unui sistem care, de bine, de rău, funcţiona, înlocuindu-l cu un altul, în multe privinţe imprecis şi deficitar. Înainte, în patru ani se putea face o dublă specializare. Cei care veneau, de pildă, la Filologie, puteau învăţa două limbi străine. În trei ani, lucrul ăsta nu mai e posibil. Modul în care poate fi complinită această lipsă prin masterat nu e foarte limpede şi în orice caz funcţionarea nu e uniformă (oricum, masteratul nu constituie o treaptă obligatorie). Problema dacă sistemul Bologna rezolvă satisfăcător nevoile societăţii actuale e foarte discutată nu numai la noi, ci şi în străinătate, şi ea suscită mari controverse. În orice caz, e limpede că întreaga gândire de tip Bologna presupune aplicarea unui management în învăţământ apropiat de cel folosit în domeniile economice şi tehnologice, care se potriveşte mai puţin specificului umanist. În învăţământul filologic există multe implicaţii negative. De pildă, legarea de rentabilitate pe care o presupune gândirea Bologna nu poate fi aplicată în învăţământul umanist decât cu multă băgare de seamă, pentru că aici există o serie de discipline, cum ar fi limbile clasice sau unele ştiinţe sociale calitative, cum ar fi sociologia sau antropologia culturală, care nu au corespondent în liceu şi care nu aduc niciun folos din punctul de vedere al rentabilităţii imediate. Cu toate astea, ce ar fi învăţământul umanist fără această bază tradiţională a limbilor clasice şi a dezvoltării umanităţilor? E o mare diferenţă între învăţământul tehnologic, învăţământul ştiinţelor exacte şi învăţământul umanist sau al artelor. Un exemplu simplu: s-a stabilit, ca, pentru ca învăţământul să fie rentabil, o grupă de studenţi care e seminarizată la un obiect oarecare să cuprindă 20 de persoane. La limbile clasice sau la anumite materii speciale nu se poate ajunge niciodată la 20, acolo sunt 5-6 studenţi. Or, trebuie găsite posibilităţi ca şi aceste forme tradiţionale şi esenţiale ale învăţământului să fie puse în valoare. Gândirea inginerească, mergând pe planificare şi rentabilitate, riscă să sufoce învăţământul umanist, dar şi să standardizeze la un nivel mijlociu şi celelalte ramuri ale învăţământuluui.

Ca ne intoarcem capul, inchidem un ochi, evitam realitatea care ne inconjoara, ne cumparam case in suburbia, muncim in spatii pazite de companii specializate, ne inscriem copii la scoli private, ii trimitem la studii in afara tarii, complotam la o distrugere a tot ceea ce vrem noi sa importam din societatiile moderne

Nu este un eseu de cultura civica ceea ce enunt in aceste randuri, nici pe departe, ceva atat de infiltrat in traiul zilnic nu este ceva strain, este un parazit, adevarat, insa un parazit acceptat de gazda si cu care traieste in simbioza. Astfel o parte a societatii s-a transformat in parazit iar cealalta in gazda.

Partea frumoasa este ca toti vrem sa parazitam, de la pensiile pe caz de boala pana la fondurile europene, toti avem tentativele noastre de a deveni paraziti.

Ca in orice relatie defectuoasa cea mai sanatoasa optiune este iesirea, in liniste sau cu cearta, refularea si tipetele oricum nu ajuta cu nimic. Ce credeti? ca vi se face un chestionar de ce plecati din tara si va lasati copii pe aici, asteptand ciocolata sau chilotii de la reduceri. Clar ca NU!!!, dimpotriva, plecati ca oricum banii tot aici ajung, tva platiti, impozite pe case, accize din benzina, electricitate, apa imbuteliata..

Vorbim de baietii destepti, cand de fapt vorbim de o clasa din societate crescuta de timpuriu in spiritul: ”dar mie ce imi iese?”, un casier care nu vede decat profitul personal in dauna celui public de fiecare data cand intram in contact cu el, fiec a avem nevoie sa mergem la medici- oameni care isi bazeaza existenta pe un juramant ipocrit pe care iata ca il incalca, cerand bani, insinuand ca …

Prima scena a fost aceea din fata blocului meu unde deja la ora 12.00 oamenii isi beau berea specifica caniculei la colt de strada, la chioscul din colt. Mi-am contînuat drumul incercand sa traversez pe la o trecere de pietoni, pe care am fost nevoita sa fug deoarece domnul cu mercedes alb care gonea pe sosea si-a zis ca nu se merita o oprire pentru o amarata care trece strada. Continui drumu: aceleasi chioscuri, aceiaşi oameni insetati. Deja sunt resemnata.

Imi zic ca pentru ziua de azi deja e suficient. Dar surpriza: doi parinti care-si ridicasera odraslele de la scoala se certau de zor pentru ca puii lor se imbrancisera in clasa şi acum lor le revenea sarcina de a gasi vinovatul. Ma minunez şi trec mai departe. Bancute instalate de iubitul nostru primar, populte cu cele mai felurite specimene:traiasca samanta zic in gand...pe la balcoane au rasarit umbrelutele de terasa, spectacolul e grandios. O alta trecere de pietoni, se repeta povestea:un sofer grabit nu vede masina de teren ce sta oprita ca sa treaca bunica cu nepotelu. Imi zic in gand carutu zboara, frane, privirî mirate si injuraturi. Soferul nici o remuscare..

Pac-pac ma apropii de metrou, bucuroasa ca in curand showul strazii avea sa ia sfarsit. Dar sorpresa: in intersectie la dristor niste tineri bronzati cu ochelarii pe ceafa fac spectacol in mijlocul intersectiei. Inca o pata de culoase pentru ziua de azi. Si ziua nu s-a incheiat. Pipera city please be guiet, ziua asta deja m-a minunat. E ora 13. Atat.

Alina B

Nu ma refer la coruptie, nici la indiferenta ci la imprudenta de a lasa o maimuta sa conduca o masina care trebuie sa te duca la aeroport si daca nu va face asta, vei pierde avionul. Avionul este Zona Euro, iar maimuta suntem noi toti, avem o singura putere si aceea este de a ne hotara viitorul.

Doua stiri corelate mi-au atras atentia : o cincime din forta de munca plecata in afara este specializata si ca Dl Vasilescu de la BNR anunta ca, asa cum ne-a demonstrat istoria, Romania nu este si nu va fi apta de a adera la Zona Euro in viitorul apropiat. Pai in ritmul in care dispar specialistii din Romania vom ajunge in Zona Euro cand guvernatorul BNR va fi din Siria sau Pakistan, vom ajunge sa importam specialisti iar ei ne vor forta sa vorbim pe limba lor, vom da leul pe euro si romana pe araba.. dar ne va fi bine? DA- si nu sunt ironic, tot istoria ne invata ca unui strain ii pasa mai mult decat unui roman de Romania, ca o minte limpede si curata este Solutia.

Vom avea alegeri anul viitor, dar nu vor face guvernarea mai puternica, ci vom avea 2 ani pentru ca lucrurile sa se linisteasca. Se vehiculeaza preluarea guvernarii de cate polul polurilor, o mascarada de baliverne incapabila sa verbalizeze decat o foame ascunsa de a prinde ciolanul afumat cu ierburi legale. Care mai de care viseaza cu ochii deschisi catre noi frontiere, insa uita ca presedintele este cel care are ultimul cuvant, PRESEDINTELE NUMESTE PREMIERUL, iar Romania nu este un caz in care un partid sa obtina 50 plus 1% din voturile la urne, asa ca se va ajunge la mila presedintelui, care normal ca va alege din propria ograda, primii care vor trada vor fi cei din PC apoi cei din PNL, dupa reta clasica a succesului.

Asa ca vom avea guvernare, vom avea premier insa de neglijenta nu vom scapa.

S.C.

Omul trecator poate fi, desigur, atat omul care trece strada, dar si omul care se afla in “Marea trecere” (expresia ii apartine lui Blaga). Poate ca asa capata sens aspiratiile omului, daca alegem sa vedem in aspiratie ceva mai mult decat simplele dorinte cotidiene, banale. Aspiram catre ceva care nu ne este necunoscut noua, dar nici cunoscut pe deplin. Aspiram catre o redefinire, de obicei, catre o reafirmare. Aspiratia este un vector care ne indreapta credinta si speranta. Conjugarea fiintei, s-ar putea spune, se face la timpul aspiratiei.

In alegoria scarii, aspiratia ar fi impulsul urcator, privirea celui care urca, indreptata in sus, catre transcendere.Reperele omului urcator (sau trecator) ar da trainicia treptelor pe care acesta le urca. In functie de aceasta, omul ramane sau nu pe scara. El nu are acces sensibil decat poate la prima treapta – alegerea de a urca scara. Treptele care urmeaza abia daca se intrezaresc, “Nebanuitele trepte”. El urca cu siguranta pe care i-o dau reperele lui si care ii spun de trainicia treptelor ce urmeaza.

Accederea o face fiecare in felul lui. De pe scara se poate si cobori. Epifania sau revelatia divina ne pot intoarce pe drumul transcendental, “crucial”. Sau poate ca impulsul urcarii este dat de un sentiment efemer, de iubire, spre exemplu, insa atunci treptele nu vor fi mai trainice decat firul de borangic (vezi “Scara” lui Radu Stanca). Un lucru e cert insa: odata cazut de pe scara, omul nu se mai poate ridica, ne spune Sfantul Ioan Scararul, cu intransigenta austeritatii schimnice.

Asadar omul, de natura sempiterna, nu face o simpla trecere ci mai degraba o petrecere in aceasta lume, o frantura din urcusul sau coborasul lui. Aspiratia ii sta drept calitate imanenta, o mostenire de esenta angelica. Reperele pe care el si le alege in aceasta lume il ghideaza si il insotesc in drumul lui “crucial” adica hotarator sau, de ce nu, “crucial” adica al crucii.

Victor B.

Ma irita si taranul de langa siliconata puternic sifonata care trebuie sa isi protejeze investitia, deh investitia cu obrag gros se tine mai ales in vremurile noastre de criza. I-as dinamita pe toti; si pe ele si pe ei si ce ma enerveaza cel mai rau e ca nu putem sa facem nimic fiindca noi restul, oamenii normali nu suntem finii, nepotii, stranepotii nici unui babuin de care sa fi auzit cineva.

Si acum sa va spun de la ce a pornit totul : azi ma gandesc sa ma duc la mall Z cu x persoane sa cauta y

lucruri ( intre noi fie vorba mare greseala, si mai ca mallul cu pricina e mallul cocastyle no 1 ) . Intram in magazinul B. Evident unde-s haine de femei la coada femei disperate sa probeze haine multe, evident coada la cabina, evident nu toata lumea e dispusa sa stea la coada.. O stiti pe domnsoara piti , toparlanca care e intotdeauna insotita de un cacat complicat ce isi spune nepotu' vine si hop top se vara in fata, Deh, ea de ce ar sta la coada?

Nu!..in caz ca nu stiati coada e pentru prosti. Toparlanca se baga in fata, eu imi exprim iritarea cu voce tare si ma aude insotitorul de toparlanca zis nepotu : si urmeaza urmatoarele ( e posibil ca unele fragmente sa nu fie redate in orginal) " fa f... m... m.. cui zici tu toparlanca? ca-ti dau una acum..." eu zic de colo : "ei.. de ce se baga in fata? nu a vazut ca e coada? "- "pei si nu puteai sa ii zici ? fa te bat aicea ..." si acum dupa un alt schimb de replici urmeaza replica cea mai tare: "Fa! sti cine sunt eu?" , de parca m-ar fi interesant sincer- pt mine personajul ramane insotitorul de toparlanca, un idiot cu poate 12 clase la activ facute din mila lu unchiu' - " Fa eu sunt nepotu' lu.." si nu am inteles exact din clanul care oare facea parte.... Ma cuprindea o stare de ras, ma gandeam asa cum ar fi fost sa ii ard una lu nepotu la zona lui sensibila, ma uitam si la angajatul din magazin care il invita respectuos pe nepotu sa- si insoteasca toparlanca in cabina sa vada cum ii sta, sa nu se supere saracutu' de el ca poate i se face rau :)))) traim intr-o tara de rahat. Asta o stiam, dar sincer sa ma conving asa pe fiecare zi ca intr-adevar asa este parca e totusi prea mult.

Oricum nepoate , insotitor de toparlanca cred ca unchitu' ala ar fi mandru de tine sa stie ca tu vrei sa sperii femeile tipand in mall ca esti nepotul lui :)))

Felicitari frate!

P.S: mallul e Afi Palace - Mega fun si magazinul e Bershka....asa ca aviz amatorilor!

A.B.

Aspiratia este ceva pe departe neortodox. Subiectul, stapanit de un puternic hybris, si dupa cum insasi cuvantul “aspiratie” o spune, isi fixeaza intai tinta, apoi, in loc sa se inalte pe sine catre ea, o aspira catre sine cu naduf si ciuda, vazand ca aceasta, in general, nu se misca nici a naibii din loc. Aspiratia e o forma alterata de onanism, o falsa cautare, o cursa intinsa care nu-si va prinde in veci vanatul. Trebuie sa fii intai deosebit de egoist sa fii un aspirant, apoi sa fii un lenes teribil. De fapt, sa aspire catre ceva o poate face oricine. Sa-si implineasca aspiratia, asta nici dracu’ n-o poate face.

Si totusi, de ce sa nu aspir? De ce sa nu tind catre altceva, catre un nou mine? Ce poate fii rau in asta? De ce sa nu incerc? Cugetand la cele spuse de tine si la aspiratie in general, m-am gandit: totusi, ce legatura stransa intre aspiratie si speranta! Speranta vaneaza, iar aspiratia alearga ca un ogar si aduce vanatul stapanului. Speranta orienteaza catre, iar aspiratia se indreapta catre. Speranta da masura aspiratiei si ii da un sens si o finalitate. Iar oare nu speranta este aceea care ma tine in viata? Tot ce pot sa fac eu aici este sa sper. Sa sper intr-un Bine, sa sper intr-o transcedere. Altfel nu vad sensul, altfel nu-mi vad sensul.

Nu vezi altceva tu. Tu nu vezi ce n-au vazut nici altii inaintea ta si ma mir ca nu iei pilda de la ei, caci te stiu om intelept. Au doar nu ai auzit tu de Icar? Cel care cu aripi de ceara a incercat sa atinga Soarele, nechibzuitul? Si cum i s-au topit aripile de cum s-a apropiat de razele Lui si in ce fel, cazand apoi, mort a fost gasit de tatal sau adanc indurerat? Nici de Faeton nu ai auzit? Care, in carul lui Helios, neputincios s-a aratat? Si el tot mort a fost gasit, de pamant zdrobit. Oare asa, asa vrei sa sfarsesti si tu? Dar de Luceafar cu siguranta ti s-a vorbit. Si el, tintind odata prea sus, cazand prea jos apoi, nici ochii nu a mai putut sa ii ridice, din cauza pacatului ce-l apasa. Iti spun, aspiratia nu e de tine. Tu trebuie sa fii puternic in ale tale, sa privesti in jur ca sa vezi oameni care nu aspira la nimic, si care sunt totusi fericiti. De ce sa aspiri intru nimic concret, cand te poti face cu adevarat folositor aici, in imediat. Ca sa te gandesti astfel numai la tine trebuie sa fii mandru, pe cand daca ai pune aici osul, cu noi toti, atunci abia vom fi impreuna si vom evolua toti intr-un singur, unic sens. Si vom trai in pace, fericiti de noi si unii de altii. Dar de ce taci?

Ma gandeam, totusi… care ar fi acel sens?

Perpetuarea si evolutia speciei, ad infinitum.

Vezi, mie imi place sa ma gandesc la oameni nu doar ca la o specie, ci mai degraba ca la o exceptie. O exceptie care trebuie sa reintre in norma, iar spre norma aceea tintesc eu cu speranta si acea norma incerc eu s-o ating prin aspiratie. Icar si cu Faeton au gresit, e adevarat, sa aspire, insa ei nu au avut nicio tinta definita, si de aceea au esuat lamentabil. Iar Lucifer, el a tintit prea sus, prea mandru fiind, asa cum ai spus si tu, si pentru asta a cazut atat de jos incat mai jos nu este de conceput ca fiind. Pentru ca nimic mai prejos nu este decat mandria si slava desarta. Dar eu nu sunt mandru, nici egoist cand tind. Eu sunt prea mic pentru a fi mandru sau egoist. Ce inseamna oare dar ca o picatura din fluviu sa sara in laturi, pe pamant, ca sa nu curga in ocean? Nimic pentru ocean, dar acea picatura va fi pierduta in veci intr-un pustiu neinchipuit de mare si uscat pentru ea. Asa suntem si noi, niste picaturi ce asteptam intr-un freamat surd sa ne varsam in marele ocean din care Soarele sa ne evapore si sa ne ridice catre El. Si in asteptarea asta noi ne impingem toata fiinta catre ocean, intr-o graba nejustificata care se numeste aspiratie. Si ne va da aspiratia si aripi si chiar si-un car sa ne ridicam mai repede la cer, daca am dori cu adevarat asta si numai asta. Dar noi auzim mereu curgerea izvorului in spatele noastru si vom tine in suflet mereu in loc de taina dorinta de a ne intoarece la dulcea lui chemare. Asa cred eu.

Aspiratia, ca orice manie, este, in general, o boala incurabila.

Victor Bozdog

Nebuloasa normelor

Aplicarea altor măsuri a fost deja amânată de ministrul Daniel Funeriu, pentru că lipsesc normele metodologice care ar fi trebuit să însoţească, de altfel, de la bun început această lege şi fără de care o bună parte dintre prevederi rămân inoperante. Chiar în prezenţa unor norme metodologice, pluteşte evident un mare semn de întrebare legat de capacităţile logistice ale şcolilor româneşti în absorbirea uneia dintre măsurile cele mai bulversante, din acest punct de vedere, anume trecerea la gimnaziul cu cinci clase. Urmează, fireşte, discuţiile extrem de delicate referitoare la reconfigurarea normelor pentru profesorii din învăţământul liceal, care-şi vor vedea, ca o consecinţă a aceleiaşi măsuri, diminuate drastic normele. Toate acestea formează o nebuloasă mult prea greu de risipit, chiar şi pentru ministerul iniţiator al Legii educaţiei, deşi nu lipsesc declaraţiile triumfaliste legate de marile realizări în reforma educaţiei, la originea cărora ar sta textul atât de disputat.

Prima măsură cu aplicabilitate imediată şi care dă naştere, fără doar şi poate, celei mai mari tulburări în rândul cadrelor didactice universitare este obligativitatea pensionării la 65 de ani. Potrivit unor statistici date publicităţii în ultima perioadă chiar de Ministerul Educaţiei, România ocupă unul dintre locurile fruntaşe la media de vârstă a corpului profesoral la nivel european, anume 52 de ani, iar recordurile incontestabile sunt prezente la Universitatea Politehnică din Bucureşti (UPB), unde 141 din cei 494 de profesori sunt pensionari. Dar cifrele nu arată foarte bine nici în alte centre universitare, pentru că, la nivel naţional, media de vârstă a cadrelor didactice în învăţământul superior nu a încetat să crească. Astfel, la 1 ianuarie 2007, în sistem existau 665 de cadre didactice cu vârsta de peste 65 de ani, în anul universitar 2007-2008 numărul acestora a fost de 771, pentru ca la 1 octombrie 2008 cifra să ajungă la 802, reprezentând 15% din totalul posturilor de profesori.

Pensionarea respinsă

Prevederile legale privind pensionarea şi reangajarea prin contract, în regim de plată cu ora, sunt extrem de clare. Articolul 271, alineatul 1, stipulează că „personalul didactic şi de cercetare se pensionează la împlinirea vârstei legale de pensionare, de 65 de ani“. Alineatul următor completează: „În învăţământul superior public se interzice ocuparea oricărei funcţii de conducere sau de administrare, la orice nivel al universităţii, după pensionare“.

Trebuie însă remarcat că tendinţa a continuat să se accentueze şi după această dată, mai ales în condiţiile îngheţării scoaterii posturilor la concurs. Universităţile s-au văzut deseori puse în situaţia să supraîncarce normele cadrelor didactice şi să reînnoiască contractele cu profesorii pensionari, de multe ori în lipsa unui număr suficient de cadre didactice în raport cu planul de învăţământ.

A urmat o echilibristică a statelor de funcţii, a remunerării în regim de plată cu ora - la nivel minim, de asistent sau maxim de lector, şi numai în limita fondurilor disponibile ale facultăţilor respective. Toate aceste fenomene coroborate au dus evident la o stagnare în angajarea de universitari tineri sau de avansare în posturi a celor deja angajaţi, în paralel cu o menţinere a unei stări de fapt pe care acum Legea educaţiei îşi propune să o modifice.

Privită de pe Lună sau din înălţimea datelor statistice, această măsură nu poate decât să aibă efecte benefice. Duce la întinerirea mediei de vârstă a cadrelor didactice universitare, la reîmprospătarea, pe cale de consecinţă, a abordării conţinutului cursurilor, a metodelor de predare etc. Pe de altă parte, universităţile se vor confrunta, într-un interval de timp insuficient pentru a putea gestiona rezonabil fenomenul, cu o aglomerare a numărului de ore rămase în suspensie prin pensionarea, în mijlocul anului, a unora dintre profesorii care vor fi atins vârsta prevăzută de lege şi care, în majoritatea cazurilor, nu va putea fi acompaniată de un număr proporţional de angajări sau avansări, din cauza blocării acestora - măsură menţinută încă în vigoare de Guvernul Boc din care face parte şi ministrul Daniel Funeriu.

Revolta rectorilor

În plus, rămâne prezentă problema recrutării tinerilor în învăţământul superior, independent de aceea a blocării posturilor, de vreme ce majoritatea absolvenţilor valoroşi nu mai iau în calcul posibilitatea unei cariere universitare ca o opţiune de carieră. Un alt aspect reglementat clar de lege este cel privind durata şi numărul mandatelor de rector, care nu pot fi reînnoite decât cel mult o dată, „în urma unui nou concurs, conform prevederilor Cartei Universităţii. O persoană nu poate fi rector al aceleiaşi instituţii de învăţământ superior pentru mai mult de 8 ani, indiferent de perioada în care s-au derulat mandatele şi de întreruperile acestora“. Prevederea, odată aplicată, va limita constituirea „rectoratelor viagere“ pe care o parte dintre rectorii marilor centre universitare din ţară - exemplul cel mai flagrant, în acest caz, fiind rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai“, din Cluj, profesorul Andrei Marga - le-au instituit cu timpul. În plus, atribuţiile exclusive ale rectorului sunt limitate, fapt ce explică, printre multe altele, opoziţia deschisă manifestată de Conferinţa Naţională a Rectorilor, care şi-au exprimat deschis dezaprobarea în faţa prevederilor noii legi şi au declarat că vor încuraja orice demers pentru întârzierea, vezi amânarea aplicării ei. Astfel, după 65 de ani, profesorii pot rămâne colaboratori ai universităţilor numai cu aprobarea Senatului. Potrivit aceluiaşi articolul 271, „Senatul universitar, în baza criteriilor de performanţă profesională şi a situaţiei financiare, poate decide continuarea activităţii unui cadru didactic sau de cercetare după pensionare, în baza unui contract pe perioadă determinată de un an, cu posibilitatea de prelungire până la împlinirea vârstei de 70 de ani“.

Teroarea cumulului

Un punct la fel de dureros şi care suscită emoţii răsunătoare, de vreme ce sunt afectate persoane ocupând funcţii publice, este acea prevedere a Legii educaţiei care restricţionează, pe perioada exercitării oricărei alte funcţii publice, cumularea acesteia cu funcţia de rector. Vizaţi de această prevedere sunt, actualmente, patru rectori parlamentari: Nicolae Robu (rector al Universităţii Politehnice din Timişoara şi senator PNL), Ecaterina Andronescu (rector al Universităţii Politehnice din Bucureşti şi senator PSD), Ştefan Drăgulescu (rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş“ Timişoara şi deputat PDL) şi Florian Popa (rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“ din Bucureşti, deputat PSD). Începând de miercurea trecută, aceştia au la dispoziţie 30 de zile pentru a alege funcţia la care renunţă. Rămâne de văzut, din nou, ca în cazul multor altor legi adoptate cu surle şi trâmbiţe (şi, în cazul acesteia, după „lupte seculare“), cât din prevederile ei radicale vor putea fi cu adevărat aplicate, dată fiind rezistenţa explicită a multora dintre jucătorii principali ai „clanurilor universitare“, ameninţate cu disoluţia. //

Raluca Alexandrescu, material publicat in Revista 22

tara nimanui, tara curvelor si parasutelor si nu ma refer aici la femeile care presteaza servicii sexuale contra cost la colt de strada, ci la cei care ne-au condus in decursul a celor de mai bine de 20 de ani care s-au scurs de la revolutie.

Asta reprezinta toate aceste hahalere pentru mine. sincer m-am saturat de ei pana peste cap, m-am saturat de noi ca nu putem face si nu vrem sa facem nimic, m-am saturat de mine ca nu am reusit sa evadez din tara asta de cacat! tot ce ne inconjoara e mereu o mare de probleme, probleme si iar probleme. Noi suntem niste oameni problema, blonavi la minte si la trup, oameni care au uitat sa zambeasca, oameni care au uitat sa rada la lucrurile frumoase, dar putine care au mai ramas in jur. Si asa ne intrebam de ce noi si nu altii, de ce la noi si nu si la ei, de ce asa rau pentru noi si mai putin rau pentru altii??????

Totul e o eterna intrebare fara un raspuns si sunt convinsa ca asa va ramane pentru mult timp. Speranta e moarta demult pentru cei mai multi dintre noi. Ne- mai ramas doar dorinta si instinctul animalic de supravietuire, fiindca asta facem, supravietuim, noi nu mai traim, doar supravietuim de azi pe maine, fiecare cum poate mai bine . Si asa se termina cercu' , cercu' vicios al unei vieti de c...t!

Alina B.