Sa ne aducem aminte de nomeclatura: Formarea elitelor comuniste în România

Sa ne aducem aminte de nomeclatura: Formarea elitelor comuniste în România

Cu toate că Max Weber consideră că termenul de “clasă” este compatibil numai pentru societăţile pluraliaste, societatea fără clase este irealizabilă. Orice persoane sau grupuri care ajung să deţină puterea  devin instantaneu elite guvernante, ”fracţionându-se” de restul societăţii, de nonelite.

Gaetano Mosca observa că indiferent de nivelul de dezvoltare, în toate societăţile există două clase de oameni, o clasă care conduce, inferioară numeric (care posedă puterea şi se foloseşte de avantajele ei) şi o a doua clasă, mai numeroasă, dominată de cea dintâi. Cu alte cuvinte și în societățile comuniste (unde regimul își revendică rolul în eliminarea diferențelor dintre clase) avem de a face cu ”clase”: pe deoparte, nomenclatura – care joacă rol de elită politică, pe de alta: societatea civilă – privată de privilegiile de care se bucură persoanele care ocupă posturi de conducere în organele de partid și de stat.

Sociologul francez Pierre Bourdieu remarcă trei tipuri de elite specifice democrațiilor tradiționale: politice, economice și intelectuale, situație care nu este însă omoloagă în ”democrațiile populare”, unde există un singur tip de elită dominantă: elita politică, nomenclatura. Astfel, funcțiile capătă un caracter patrimonial în regimul comunist. Elita politică transformându-se într-o birocrație care administrează și dirijează toate resursele societății.

Elita comunistă românească a fost una autonomă în raport cu societatea. Raporturile acesteia cu societatea civilă, în pofida unor transformări relative între 1948 şi 1965, au rămas la bază aceleaşi și pe parcursul deceniilor următoare. Prin urmare, așa-zisa ”dictatură a proletariatului” a fost în realitate un regim dirijat exclusiv de o infimă minoritate care a impus modelul bolşevic.

Vilfredo Pareto semnala faptul că scopurile primordiale ale elitelor sunt supraviețuirea și reproducerea. În conformitate cu viziunea grupului din jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, concentrarea resurselor, proiectul modernizării, mobilizarea societăţii şi controlul ei strict cereau un centru de comandă unic şi un aparat de partid disciplinat. Recrutarea acestuia trebuia să se facă cu ajutorul utilizării criteriilor politice şi de clasă. Prin urmare, în acest scop, mai departe, a fost organizat un sistem de educaţie în interiorul P.M.R., pe diferite niveluri (universităţi de partid, facultăţi muncitoreşti, cursuri de un an, de şase luni etc.).  Altfel spus, în acele împrejurări de metamorfoză socială, stabilite după 1948, era foarte importantă crearea unui sistem de recrutare şi racordare la ideologia comunistă a unui contingent de persoane care să  intre în slujba partidului pentru a menţine aprinse şi în viitor auspiciile luptei ideologice și reproducerea regimului. Astfel, apariţia şcolilor de partid era fără doar şi poate necesară partidului comunist, ţinând cond de obiectivele pe care acesta le avea.

Învățământul de partid al P.C.R.

Şcolile de cadre ale partidului comunist au pornit de la aceiaşi premisă, păstrând acelaşi obiectiv, dar au evoluat diferit în funcţie de zonă, cadru temporal sau necesităţile de ordin structural pentru eficientizarea sistemului. Instituţii de acest tip au fost înfiinţate în toate ţările intrate în sfera de influenţă a U.R.S.S, avându-şi originea în şcolile Cominternului.

Cronologia învăţământului de partid din România debutează cu puţină vreme înainte ca Petru Groza să devină şeful primului guvern de orientare comunistă. În  martie 1945 este înființată Universitatea Muncitorească a PCR. În acel moment, sistemul învățământului de partid fusese organizat pe două niveluri. Învăţământul superior funcţiona pe lângă Comitetul Central al PCR, iar cel mediu pe lângă organele locale de partid. În 1948 existau două instituţii de în­vă­ţământ superior de partid. Pe de o parte, “Ştefan Gheorghiu“, iar pe de altă parte, funcţiona şcoala “Andrei A. Jdanov“, abia înființată în octombrie 1948.

Începând cu anul şcolar 1949/1950, învăţământul de partid a fost reorganizat şi împărţit pe trei niveluri, de această dată: elementar, învățământ mediu de partid și învățământ superior

Învățământul superior era reprezentat prin: cinci universităţi serale şi şapte şcoli serale de marxism-leninism (susţinerea cursurilor se desfășura după terminarea programului de lucru, participanţii nefiind scoşi din producţie), Universitatea de partid „Ştefan Gheorghiu” şi Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”.

Trebuie precizat că școlile superioare de partid, insituții deopotrivă politice și intelectuale, au constiutit un model de școală internațională pentru formarea elitelor. Continuând până la un punct tradiția universităților populare fondate în secolul XIX, aceste școli erau rezervate cadrelor și intelectualilor de partid. Principalele criterii de selecționare a publicului îmbinau originea socială, vechimea în partid și experiența profesională.

În primul deceniu de regim comunist în România (1948-1958),  Școala ”Jdanov” a reprezentat una dintre cele mai importante instituţii ale învăţământului  superior de partid. Spre deosebire de Universitatea (ulterior, Şcoala superioară de partid) „Ştefan Gheorghiu”, care pregătea activiştii de partid implicaţi direct în activitatea politică, Şcoala „Jdanov” a avut ca scop principal pregătirea cadrelor necesare partidului pentru „lupta pe frontul ideologic” (învăţământul de partid şi activitatea de propagandă). Cu alte cuvinte, aceasta pregătea noua nomenclatură, unica, ale cărei avantaje şi privilegii de elită guvernantă depind de menţinerea liniei partidului, de păstrare a configuraţiei politice şi sociale stabilite după 1948.

Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”

Şcoala „Jdanov” a fost înfiinţată în octombrie 1948 ca Şcoala Centrală de lectori „A.A. Jdanov”. Amplasată într-o zonă centrală a Bucureştiului, Şcoala „Jdanov” celebra prin denumirea sa memoria fostului ideolog sovietic, Andrei Aleksandrovici Jdanov, decedat la 31 august 1948. Ea propunea cursuri cu durată totală de şase luni, pentru a pregăti conducători şi profesori ai şcolilor de partid, redactori ai presei de partid şi ai revistelor ideologice, profesori şi conferenţiari ai catedrelor de ştiinţe sociale din şcolile superioare, lectori ai instituţiilor ştiinţifice etc.

Mai departe, considerând, la capătul primului ciclu de învăţământ, că durata de şase luni a cursurilor este prea mică, în iulie 1949, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât transformarea Şcolii Centrale  de lectori „A.A. Jdanov” în Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov”, cu durată de doi ani. Instituţia urma să cuprindă două secţii –  secţia de propagandă şi cea de presă – , iar recrutarea studenţilor avea să se facă din rândurile activiştilor de partid cu pregătire ideologică şi culturală, de preferinţă absolvenţi ai şcolilor de partid.

Ulterior, în toamna anului 1951, s-a decis ca durata cursurilor la Şcoala „A.A. Jdanov” să se mărească de la doi la trei ani. Astfel, studenţii aflaţi în anul I la ora aceea urmau a fi dispuşi în două secţii, o secţie de doi ani şi cealaltă cu durata de trei ani, iar cei din anii mai vechi urmând a se raporta ciclului iniţial.

În toamna anului 1953, învăţământul de partid a fost reorganizat, ţinându-se cont atât de schimbările care aveau loc în acel moment în U.R.S.S., cât şi de necesităţile de ordin intern. În ceea ce priveşte Şcoala „Jdanov”, s-a stabilit ca aceasta să se ocupe de pregătirea cadrelor teoretice pentru instituţiile centrale ale partidului, pentru conducerea învăţământului de partid şi a muncii ştiinţifice la centru şi în regiuni, conducători şi profesori ai şcolilor de partid, lectori şi conferenţiari pentru catedrele de ştiinţe sociale din învăţământul superior de stat, redactori ai revistelor ideologice şi conducători ai secţiilor de propagandă ale publicaţiilor centrale. Numărul de studenţi era fixat la 120 pentru fiecare an, urmând ca 50-60% dintre aceştia să fie selecţionaţi din organele şi aparatul de partid.

Pentru primii doi ani de studiu, programa şcolară avea în vedere următoarele obiecte de studiu: bazele marxism-leninismului, economia politică, istoria R.P.R., istoria universală, istoria literaturii şi artei, politica externă a U.R.S.S., a R.P.R., a celorlalte ţări de democraţie populară şi relaţiile internaţionale contemporane, construcţia de partid, geografia economică şi politică, limba şi literatura română, limba rusă. Pentru anul III, erau prevăzute ca specializări materialismul dialectic şi materialismul istoric (având ca obiecte de studiu: materialismul dialectic, materialismul istoric, istoria filosofiei, logica şi limba rusă), respectiv economia politică (obiecte de studiu: economia politică, economia şi politica ţărilor de peste hotare, materialismul dialectic şi materialismul istoric, limba rusă).

Începând cu anul şcolar 1954-1955, durata studiilor a fost extinsă la patru ani, cu următoarele specializări: istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, istoria P.M.R., filozofie şi economie politică.

În anul 1951, s-a înfiinţat secţia de studiu fără frecvenţă, care avea să primească studenţi pe baza recomandărilor făcute de comitetele regionale de partid, aceştia putând să se înscrie şi la propria iniţiativă, dar să dispună de aprobarea comitetului regional de partid. Pe lângă Şcoala „Jdanov” au funcţionat şi cursuri de calificare, începând cu 1951, în vederea pregătirii cadrelor de bază ale activului de propagandă şi agitaţie al comitetelor judeţene. Colectivul de conducere al acestora era compus dintr-un director şi, pentru fiecare 15 cursanţi, un asistent. Prima serie a cursurilor a avut o durată de şase săptămâni, iar seriile ulterioare au fost extinse la trei luni. Merită amintită în această categorie, printre altele, şcoala de gazetari cu durata de şase luni (care, începând cu 1953, avea să îşi mărească durata la nouă luni) sau cursul de lectori (cu durata de un an) înfiinţat începând cu anul şcolar 1955/1956, ce a determinat închiderea cursului de propagandişti ce se ţinea până atunci.

În toamna anului 1953, învăţământul de partid a fost reorganizat, ţinându-se cont atât de schimbările care aveau loc în acel moment în U.R.S.S., cât şi de necesităţile de ordin intern. În ceea ce priveşte Şcoala „Jdanov”, s-a stabilit ca aceasta să se ocupe de pregătirea cadrelor teoretice pentru instituţiile centrale ale partidului, pentru conducerea învăţământului de partid şi a muncii ştiinţifice la centru şi în regiuni, conducători şi profesori ai şcolilor de partid, lectori şi conferenţiari pentru catedrele de ştiinţe sociale din învăţământul superior de stat, redactori ai revistelor ideologice şi conducători ai secţiilor de propagandă ale publicaţiilor centrale.

Numărul de studenţi era fixat la 120 pentru fiecare an, urmând ca 50-60% dintre aceştia să fie selecţionaţi din organele şi aparatul de partid.

Pentru primii doi ani de studiu, programa şcolară era comună pentru toţi studenţii şi avea în vedere următoarele obiecte de studiu: bazele marxism-leninismului, economia politică, istoria R.P.R., istoria universală, istoria literaturii şi artei, politica externă a U.R.S.S., a R.P.R., a celorlalte ţări de democraţie populară şi relaţiile internaţionale contemporane, construcţia de partid, geografia economică şi politică, limba şi literatura română, limba rusă.

Pentru anul III, erau prevăzute ca specializări materialismul dialectic şi materialismul istoric (având ca obiecte de studiu: materialismul dialectic, materialismul istoric, istoria filosofiei, logica şi limba rusă), respectiv economia politică (obiecte de studiu: economia politică, economia şi politica ţărilor de peste hotare, materialismul dialectic şi materialismul istoric, limba rusă).

În şcoală funcţionau următoarele catedre: istoria P.C.U.S., economia politică, materialismul dialectic şi materialismul istoric, construcţia de partid, geografia economică şi politică, relaţiile internaţionale, limba şi literatura română, limba rusă.

În afară de aceste cursuri, în cadrul Şcolii „Jdanov” se înfiinţa o secţie de aspirantură de trei ani (pentru istoria P.C.U.S., materialismul dialectic şi materialismul istoric şi economia politică), o secţie de aspirantură de un an (fără scoatere din producţie) şi un curs central de propagandişti cu durata de un an şi 120 de cursanţi.

La 26 februarie 1954, printr-o Circulară a C.C., s-a decis ca începând cu anul de studiu 1954-1955, la Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov” să se sisteze recrutarea în anul I, iar studenţii aflaţi în ceilalţi ani să fie mutaţi în secţiile omologe ale Şcolii „Ştefan Gheorghiu”, sub motivul accentuării importanţei secţiei de aspirantură.

Peste câteva luni, la 31 martie 1954, Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a hotărât ca, în vederea transformării Şcolii „Jdanov” în institut de pregătire a cadrelor ştiinţifice, să nu se mai recruteze elevi pentru anul 1, astfel încât în anul şcolar 1954-1955 Şcoala să funcţioneze numai cu anii 2 şi 3, precum şi cursul central de propagandişti. Pentru ca secţia de aspirantură să capete o greutate mai mare în cadrul Şcolii, se prevedea recrutarea unui număr mai mare de aspiranţi pentru anul 1 (30 dintre cei mai buni absolvenţi ai instituţiilor superioare de învăţământ de stat şi 10-15 activişti de partid). Cu aceeaşi ocazie, Biroul Politic a hotărât menţinerea şi pentru anul şcolar 1954/1955 a profesorilor sovietici pentru conducerea catedrelor de filozofie, economie politică şi istoria P.C.U.S.

Trebuie adăugat faptul că profesorii sovietici proveneau de la Universitatea ”Jdanov” din Leningrad și de la Institutul de marxism-leninism de la Moscova, instituții cu care Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov” menținea o comunicare constantă (schimburi de cursanți sau profesori). Astfel, pregătirea cadrelor sovietice era în continuare de folos Școlii ”Jdanov”.

În 1956, odată cu absolvirea generaţiei recrutate în 1953/1954, cursurile Şcolii “Jdanov” au încetat. Rămânea în continuare să funcţioneze secţia de aspirantură, precum şi o serie de cursuri de partid (lectori, gazetari etc.).

De-a lungul existenţei sale (1948-1958), Şcoala „Jdanov” s-a aflat în subordonarea Direcţiei de Propagandă şi Agitaţie (din 1950, Secţia de Propagandă şi Agitaţie) din cadrul C.C. al P.M.R., condusă de Leonte Răutu. De altfel, ultimii săi doi rectori ai Academiei „Ştefan Gheorghiu”, Leonte Răutu (1972-1981) şi Du­mitru Popescu (1981-22 decembrie 1989), sunt legaţi direct de istoria Şcolii „Jdanov”, unul din perspectiva de fost director, iar celălalt ca fost absolvent.

Printre profesorii care au ţinut cursuri în cadrul Şcolii „Jdanov” s-au aflat Leonte Răutu, Grigore Kotovschi, G. Lupşa, Ştefan Cruceru, I. Rachmut, S. Ştirbu, A. Romen, I. Vesa, V. Oprea, V. Petruş, E. Sugar, E. Dimitriu, Titu Georgescu, T. Bugnariu, A. Joja, I. Banu. De asemenea, în Consiliul Ştiinţific al secţiei de aspirantură s-au aflat P. Niculescu-Mizil, A. Segorjevschi, F. Arhiptev, B. Zaharescu, Z. Brâncu, L. Tismăneanu, M. Frunză, C.I. Gulian, S. Ştirbu, L. Simardean, T. Graur, V. Văleanu.

Despre Grigore Kotovski ar mai fi de adăugat faptul că a mai ocupat funcția de director de studii în cadrul institutului. Acesta făcea parte din grupul de elita al P.M.R, având  pregătirea în științe sociale formată la Școala Superioară de pe lângă CC al PCUS, unde fusese trimis de partid din postura de aspirant.

Între Şcoala „Jdanov” şi Institutul de marxism-leninism de la Moscova erau organizate periodic schimburi de experienţă. Totodată, la „Jdanov” au predat constant profesori invitaţi din U.R.S.S., iar pentru o perioadă instituţia a avut ataşaţi şi consilieri sovietici. În plus, absolvenţi ai „Şcolii Jdanov” îşi puteau omologa studiile cu cele făcute la Moscova.

De-a lungul timpului, între Şcoala Superioară de Ştiinţe Sociale „A.A. Jdanov” şi Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu” a existat o permanentă pendulare de cursuri şi secţii. De exemplu, secţiile de studiu fără frecvenţă înfiinţate pe lângă cele două şcoli de partid în 1951 au fost unificate şi arondate iniţial Şcolii „Jdanov”, având la catedră profesori de la ambele institute (director de curs a fost numit Petre Grosu). Din anul şcolar 1953/1954, aceste cursuri unificate au fost mutate sub egida Şcolii „Ştefan Gheorghiu”.

Pentru a elimina aceste suprapuneri, Secretariatul C.C. al P.M.R. a hotărât în toamna anului 1958 ca Institutul de ştiinţe sociale „A.A. Jdanov” să fie absorbit de Şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu”. Cu acelaşi prilej şi-au încetat activitatea Şcoala Centrală de pe lângă C.C. al U.T.M., respectiv Şcoala Centrală a Consiliului Central al Sindicatelor, pregătirea cadrelor U.T.M. şi de sindicat fiind preluată tot de „Ştefan Gheorghiu”.

autor: Narcis Ronald Popescu