Diana Cârligeanu, scriitoare română de limbă engleză, a debutat în 2015

Loading ad ...

Diana Cârligeanu, scriitoare română de limbă engleză, a debutat în 2015

Este scriitor de limbă engleză și semnează cu pseudonimul K.V. Twain. Este vorba de Diana Cârligeanu, autoare română care a debutat în acest an cu nuvela “My Life with Salvador Dalí, by Babou the Ocelot”. Deoarece am dorit să o cunoaștem și să o introducem publicului român, echipa CDnews.ro i-a adresat câteva întrebări: 

 

CDnews.ro: Aţi putea să ne vorbiţi puţin despre dvs., ca o introducere pentru publicul din România?

Sigur. Sunt la origine din Galaţi, unde m-am născut în 1981. Am studiat la liceul “Vasile Alecsandri” din acest oraș, după care am plecat în SUA, unde fusesem admisă la paisprezece colegii și universităţi, dintre care șapte mi-au oferit burse integrale. Am ales Williams College din Massachusetts, o școală de elită clasată actualmente de US News ca nr. 1 în rândul colegiilor de arte liberale din SUA. La Williams, unde am avut profesori excepţionali și un program foarte riguros, am avut dublă specializare în Economie și Japoneză, limba și cultura japoneză  fiind o pasiune mai veche a mea și continuată în prezent. În ultimul an de facultate am fost admisă pentru masterat în Studii Asiatice la cinci universităţi—Harvard, Yale, Stanford, University of Pennsylvania și University of Chicago (unde a activat cândva Mircea Eliade),—optând pentru Harvard. Acolo am luat o gamă destul de variată de cursuri, incluzând câteva la Kennedy School of Government. Aș spune că aceste două școli, Williams și Harvard, reprezintă educaţia mea principală, alături de fundamentul clădit în România. Am studiat însă un semestru și la Waseda University din Tokyo, universitate care îl numără printre absolvenţi pe cunoscutul scriitor japonez Haruki Murakami. După un periplu prin mai multe ţări, acum sunt—pentru o vreme, cel puţin—în România. Nu știu exact ce rezervă viitorul: rămâne de văzut.

CDnews.ro: Cum, când și de ce decizia de a scrie?

Această decizie are o istorie care se întinde pe parcursul multor ani. Tatăl meu, care din păcate s-a stins din viaţă în timp ce lucram la prima carte, a fost foarte pasionat de literatură și a clădit, în anii când România era încă o ţară comunistă, o bibliotecă impresionantă, cu volume din literatura universală: Nietzsche, Goethe, Rilke, Balzac, Hugo, Sartre, Llosa, García Márquez, Blasco Ibáñez, Chehov, Tolstoi, Dostoievski, chiar și Susan Sontag, erau și sunt toţi reprezentaţi, alături de mari scriitori români: Cioran, Ţuţea, Noica, Eliade, Ionescu, etc. Am petrecut mult timp citind în perioada mea de creștere, și-mi amintesc că una dintre primele cărţi serioase pe care le-am citit, pe la 11 ani, a fost “Coliba unchiului Tom” a lui Harriet Beecher Stowe: aceasta a avut un impact puternic asupra mea, prin tematică și prin faptul ca era prima mea expunere la conceptul de sclavie. Pe la 13 ani am început să citesc romane în limba engleză, unul dintre primele fiind “Portret al artistului la tinereţe” a lui Joyce, care s-a dovedit un munte puţin prea înalt pentru vârsta mea de atunci. În același timp participam la olimpiade de engleză și română, obiecte care pe lângă matematică au constituit ‘punctele mele forte’: la aceste trei discipline am obţinut premii la faze judeţene și naţionale. Am început să scriu abia când am ajuns la Harvard—am publicat atunci un număr de poezii într-o revistă a universităţii,— însă au mai trecut niște ani până când am decis efectiv să devin scriitor. Am trecut printr-o anume perioadă dificilă, dar și efervescentă din punct de vedere mintal, în care mi-au venit multe idei pentru multe tipuri de scrieri, practic idei pentru o întreagă viaţă, făcându-mă să realizez că posed realmente fibră de scriitor și că ar merita să mă dedic acestei vocaţii.

De ce pseudonimul K.V. Twain?

Am ales acest pseudonim, dintre multele la care m-am gândit, pentru faptul că are o semnificaţie multiplă. La un prim nivel, el este un tribut adus câtorva dintre scriitorii mei preferaţi, anume Franz Kafka, Kurt Vonnegut și Mark Twain. K.V. sunt, din întâmplare, și iniţialele celui de al doilea—probabil cel mai puţin cunoscut, dintre cei trei, cititorilor români. Opera lui Vonnegut, scriitor umorist, știnţiifico-fantezist dar și curajos purtător de comunicaţii importante, are un mare mesaj umanist și pacifist, care în opinia mea merită celebrat. La un alt nivel, pseudonimul este o trimitere la sensibilitatea pe care mă aștept să o releve, în timp, opera creată de mine; cu alte cuvinte, mă aștept ca această operă să aibă puncte comune, în viziune, cu operele scriitoriilor menţionaţi. La un al treilea nivel, pseudonimul este un mic comentariu referitor la identităţile pe care și le asumă scriitorii: nu este nemaivăzut ca un pseudonim să fie inspirat de numele altui scriitor—este posibil ca cel al lui Pablo Neruda să fi fost inspirat de poetul ceh Jan Neruda,— însă eu am ales o parte nu din numele, ci din pseudonimul altui scriitor, căci numele real al lui Mark Twain este Samuel Langhorne Clemens. Este o mică ștrengărie aici, dacă vreţi.

Întrucât vorbeaţi despre idei și despre crearea unei anume opere…  Ce gen de operă vă așteptaţi să creaţi, în ansamblu?

Probabil v-aţi dat deja seama că orientarea mea este către universal, nu către provincial. Aceasta este înclinaţia mea naturală, existentă dintotdeauna: ca dovadă interesul meu faţă de multe culturi și dorinţa de a explora unele dintre ele cu cât de multă adâncime este posibil. Voi încerca să creez o operă cu o rezonanţă universală, în care să se poată regăsi o mare parte din umanitate, dar totodată și alte specii. Bineînţeles că orice lucrare are caractere specifice și locaţii specifice… Suflul lor poate fi însă vast, general, cuprinzător.

Ce impresie v-a făcut Japonia, și va apărea ea în vreuna din scrierile dvs.?

În Japonia se combină, într-un mod mai strident decât în alte ţări, multe elemente discrepante: modernitatea cu antichitatea, rezerva și modestia cu excentricitatea, sublimul cu vulgarul. Sunt multe extreme, care pe total creează impresia unei ţări ce alină și oprimă în același timp. Este însă imposibil să te simţi plictisit în Japonia: ceva îţi captează mereu atenţia, fie că este pozitiv sau negativ. Mi se pare că există totuși o esenţă japoneză care se poate distila din potpuriul de elemente, un mod de a gândi și simţi care se reflectă în literatura și arta acestei ţări. Ca un exemplu simplu, există diferenţe evidente de sensibilitate între filmele hollywoodiene—sau românești, dacă doriţi—și cele japoneze. Bineînţeles, cei care vor fi urmărit teatrul japonez sau îi vor fi citit pe Matsuo Bashō, Natsume Sōseki, Yukio Mishima, Kenzaburō Ōe sau Jun’ichirō Tanizaki vor înţelege și mai bine la ce mă refer. Această esenţă japoneză este un constant punct de atracţie pentru mine. Este însă complet posibil ca ea să se dilueze sau chiar să se piardă în timp, ca o consecinţă a globalizării: multe naţii își pierd, din ce în ce mai mult, specificul. Mă aștept într-adevăr să încorporez aspecte legate de limba sau cultura japoneză într-unele din lucrările mele viitoare.

Spuneţi-mi despre prima dvs. carte. Despre ce este și cui se adresează?

Este o nuvelă intitulată “My Life with Salvador Dalí, by Babou the Ocelot” și care se încadrează în tradiţia literaturii cu animal-narator, regăsita la diverși scriitori din trecut și din prezent: în “Părerile despre viaţă ale motanului Murr” de ETA Hoffmann, în “Eu sunt o pisică” de Natsume Sōseki, în “Povestea unui câine” de Mark Twain… Acestea sunt doar câteva exemple. Uitându-mă la literatura existentă în această arie, aș spune că există două diferenţe principale între nuvela mea și majoritatea celorlalte lucrări: (1) naratorul este un animal sălbatic în acest caz; și (2) naratorul este numai în mică măsură antropomorfizat, întrucât povestea caută să capteze sentimentul alienării și neînţelegerii resimţite de animal în rândul oamenilor. Acest animal, Babou, este unul dintre cei doi oceloţi—celălalt fiind Bouba, un alt personaj din carte—pe care Salvador Dalí i-a deţinut începând din anii 1960 și până cândva în decursul anilor 1970. Întreaga naraţiune este perspectiva lui Babou asupra lumii în care se naște și apoi asupra lumii pe care o întâlnește, sau de care se ciocnește, odată cu strămutarea din sălbăticie în peisajul dalinian. Există, bineînţeles, referinţe la oamenii din viaţa lui Dalí, precum și la picturile și munca acestuia—totul filtrat prin ochii lui Babou. Cartea se găsește pe site-urile Amazon și este potrivită pentru orice individ trecut de, să zicem, 11 ani, cu condiţia ca el să stăpânească limba engleză: nu este concepută ca o carte de copii. Dintr-o întâmplare fericită, am publicat această carte într-o perioadă în care unele dintre lucrările lui Salvador Dalí, anume ilustraţii realizate pentru diverse opere literare, sunt expuse în câteva locaţii din România. Spre exemplu, la Castelul Cantacuzino din Bușteni se ţine o expoziţie Dalí până pe 4 octombrie 2015.

La ce lucraţi acum?

Lucrez la un roman, așadar un proiect mai amplu decât primul, pe care vreau să îl finalizez la un moment dat în 2016. Este o lucrare foarte diferită de prima, cu un narator poate și mai special, care sper să-mi reușească după cum îmi doresc.

Credeţi că veţi scrie vreodată și în limba română?

Este foarte posibil să public la un moment dat poezie în limba română, diferită de poezia concepută în limba engleză, însă nu știu dacă voi crea și alte tipuri de scrieri în română. M-am gândit la niște posibile traduceri, dar rămâne de văzut ce colaborări voi stabili în România și în străinătate. Bineînţeles, sper ca în timp să apară traduceri în română ale lucrărilor de proză scrise în engleză: voi lucra la asta.

Ce scriitori români vă plac, sau citiţi în general?

Îmi plac Cioran, Noica, Ionescu, Eminescu, Blaga, Bacovia, Barbu, Blandiana, Augustin-Doinaș, Nichita Stănescu, Camil Petrescu. Admir totodată multe dintre poeziile lui Păunescu.

Ce părere aveţi despre industria literară, de la noi sau din alte ţări?

Ştiţi, sperasem cândva ca măcar domeniul literaturii să fie unul meritocratic, întrucât este evident că nici un alt domeniu—sau aproape nici un alt domeniu,—nu este. Dar nici aici lucrurile nu stau prea bine: nepotismul este extrem de răspândit, iar banalul și mediocrul sunt de multe ori promovate. Aceste două probleme sunt, de fapt, în strânsă legătură. Nu există, practic, vreun barometru veritabil al valorii: nici premiile, nici recenziile, nici volumul de atenţie acordat unui scriitor de reviste așa-zis ‘prestigioase’ sau altfel. Este important ca publicul să știe acest lucru, să fie critic, și să-și formeze propriile păreri despre valoarea unui scriitor. De altfel acest lucru se și întâmplă, pe termen lung sau foarte lung. Pe termen scurt însă, non-valoarea poate domina. Gândiţi-vă că o carte precum “Fifty Shades of Grey” a devenit fenomen mondial, iar o carte precum “Suge-o, Ramona!” este la loc de cinste în librăriile românești. Acest lucru este absolut jenant. Nu temele sunt problematice în aceste cărţi—să ne amintim că Nabokov a tratat magistral tema pedofiliei în “Lolita”, iar teme cu potenţial de controversă sunt frecvent abordate în literatură,—ci incapacitatea autorilor în chestiune de a fi ceva mai mult decat amatori, de a-și ridica abordarea și stilul la nivelul la care ar trebui să se plaseze literatura. Nu putem fi toţi Edgar Allan Poe și nici nu trebuie să fim, orice om este în fapt irepetabil, însă mi se pare esenţial ca un scriitor să aibă standarde înalte, să privească spre vârfuri și să încerce să înveţe, în mod necontenit, de la maeștri. Aceasta mi se pare, de altfel, singura școală veritabilă de literatură: Şcoala Maeștrilor. Totodată, editurile ar trebui să acţioneze ca arbitri reali ai valorii și să refuze a-și pune imprimaturul pe lucrări ce aparţin în mod clar de sfera ‘fan fiction’ sau ceva asemănător.

Referitor la Şcoala Maeștrilor… Să înţeleg că nu credeţi în valoarea cursurilor de literatură, sau în acele foarte populare creative writing courses (cursuri de scris creativ) din ziua de azi?

Cursurile care constau în studiul literaturii sunt cu siguranţă foarte importante: deși există probabil indivizi care s-ar putea forma ca scriitori și în afara lor, existenţa lor într-o societate este esenţială. Cât despre creative writing courses, care sunt de natură oarecum diferită, îmi imaginez că ele sunt utile acelor scriitori, prezenţi sau viitori, care doresc să-și dezvolte abilităţile într-o arie bine-delimitată, cum ar fi construcţia narativă a unui thriller, sau care simt nevoia de interacţiune cu alte persoane și de feedback substanţial. Ele nu sunt însă esenţiale pentru formarea unei viziuni, sensibilităţi și stil, și sunt incapabile, în sine, să facă dintr-un fragment de bronz neprelucrat o Mademoiselle Pogany. Şlefuirea scriitorului, ca și a omului, se face în mare parte în solitudine, printr-o coborâre în adâncurile sinelui. Un scriitor care nu are o lume interioară bogată, ca și un om caracterizat de aceeași absenţă, nu poate fi decât superficial și neinteresant. Aprofundarea sinelui nu exclude, bineînţeles, studiul predecesorilor literari, de care am amintit: aceste lucruri trebuie, în mod obligatoriu, să se îmbine. Ȋn cazurile fericite se naște, din aceasta alianţă, ceva nou și intrigant.

Ce vă place să faceţi în timpul pe care nu-l dedicaţi literaturii?

 Nu e mult timpul pe care nu-l dedic literaturii, într-o formă sau alta… Mă atrage însă tot ceea ce ţine de domeniul artei: pictură, sculptură, arhitectură, muzică, film, artă fotografică. Ȋmi place să vizitez galerii și muzee, să parcurg albume de pictură sau fotografie, să analizez operele unui Antoni Gaudí, să vizionez filme cu idei pe care le consider speciale, cum ar fi The Grand Budapest Hotel… Găsesc inspiraţie, ca și încântare, în multe lucrări din zona non-literară: o pictură se poate metamorfoza, în mintea mea, într-un poem.

 

 

Loading ad ...